Asta înseamnă să fii medic
Secunda mea de fericire… pentru care toate orele hâde de dinainte, au meritat.
Așa aș dori să ne priviți, pe noi medicii de familie.
Majoritatea pacienților au numărul meu de mobil. O bună parte înțelege (a înțeles) că acel număr nu-i dat ca să mă suni seara, ca pe soră-ta, din pat, când îți vine, apoi să-mi pui o întrebare care categoric suferă amânare. O mică parte nu a înțeles asta. Și, cum ziceam, mă sună când îi cade pe chelie. De exemplu, când fac baie, când cinez, sau când stau la vorbe la vreun club cu prietenii. Nu exisă nici zi/noapte, nici sâmbete /duminici. Întrebările pot fi gen:
-Doamna, da eu dacă mă duc luni la Sebiș la șomaj cu dosarul, adeverința de luna trecută va fi valabilă?
Iar eu ar trebui să așez dușul la marginea căzii și să încerc să deduc logic dacă va fi valabilă, ca să pot răspunde…
Din această categorie, zona a doua, face parte și pacienta A.
M-a sunat în ultima săptămână din orice poziție, cerându-mi chestii pe care nu le puteam da, sau oricum nu le puteam da duminică noaptea… Le cerea, chit că era deja internată la spital. Dar acolo, la spital, zicea A, asistentele (sau medicii??) ar fi zis că le-ar trebui nu știu ce document de la mine, blabla…
Dialogurile mele cu A alternau între umor și nervi. La un moment dat, cer să vorbesc cu asistenta de salon, fiindcă dânsa era cea care dorea ceva act. Mi-o dă. Asistenta a vorbit total fără dicție/logică, o rog să repete clar, scurt și tare ce are de zis. Ea repetă, dar eu tot nu pricep ideea și îl cer pe medicul de salon. Pacienta A îmi răspunde că medicul de salon a zis că „n-are ce discuta cu mine”, lucru care foarte probabil să NU fie adevărat. (Am deja înțelepciunea vârstei ca să nu cred că medicul a zis fix ce-mi zice A că ar fi zis!)
Bon. Mai trec două zile, văd pe mobil că mă apelează din nou, A.
Ezit între a respinge apelul, a înjura deja vârtos de mamă+tată+veri primari și a răspunde amabil. Decid ultima variantă, să mai răspund o dată amabil, știind că-i în spital. Șiiiiiiiii… SURPIZĂ!! Aud cam așa:
-Bună ziua, doamna doctor! Sunt eu, A. Am sunat să vă zic că sunt bine, mă simt bine, sunt deja gata operată și vă mulțumesc pentru tot ce ați făcut pentru mine zilele astea.
Am uitat tot ce fusese înainte. Instantaneu. Mi-au dat (la propriu!) lacrimile de emoție. Mai ales că nu mă așteptam la asta. Deloc.
Am trăit o (altă) secundă de împlinire fericită.
Asta înseamnă să fii medic. (Parafrază după „asta înseamnă să fii mafiot”, desigur!)
