DOMNUL MOLNAR

DOMNUL MOLNAR

Ploaia inundase trotuarele…baltă lângă baltă, iar domnul Molnar încerca fără succes să îşi ţină şosetele uscate, înaintând spre casă. Era mijlocul lui august, dar ai fi spus că începe toamna, într-atât era de frig şi de jilav. Molnar, la vreo cincizeci de ani, era contabil de la ţâţa mă-sii,  cum îi plăcea lui să spună după al treilea pahar de vin. Spunea că, dacă s-ar naşte de o mie de ori, tot socoteli ar dori să facă. Mai spunea că nu îi plac sâmbetele şi duminicile în care nu îşi ia de lucru acasă, fiindcă o  zi fără coloane de cifre e o zi pierdută. Astăzi, însă, nu se gândea la cifre. Vorbea cu sine, făcând slalom printre ochiurile de apă: „Gata…o dau afară! Nu o mai suport nicio clipă, îi spun să plece!” , îşi făcea el curaj.

Mda…încurcată afacere! Ea era Marcela. Se instalase insidios  în apartamentul contabilului, tot mai mult în fiecare zi, până ce  deveni stăpâna casei. Molnar nici măcar nu se dezmeticise când era deja prea târziu. Acuma se simţea cu cuţitul la os. Vrea să scape, dar nu ştia cum. Marcela nu era o înşirurire de calcule. La ea, plus cu plus nu era plus, iar suma pe verticală nu bătea cu orizontalul. Ajuns în faţa blocului, domnul Molnar se scutură de ploaie, îşi închise umbrela şi descuie precipitat uşa apartamentului. Nu puteai ghici niciodată cum o vei găsi pe Marcela şi de aceea contabilul nu  venea  acasă cu prieteni. Risca să se facă de mirul lumii.

În sufragerie, pe canapeaua extensibilă acum închisă, Marcela stătea tolănită cu telecomanda în mână şi o scrumieră plină de chiştoace aşezată pe măsuţa de lângă pat. Era o femeie plinuţă, cu sâni generoşi, iar formele rotunjoare erau bine accentuate de capotul de mătase mulat şi cu model floral. Decolteu neruşinat. Marcela zâmbi larg văzându-l pe domnul Molnar în cadrul uşii, iar acest zâmbet nu era unul studiat sau fals. Ea chiar se bucura că domnul a ajuns acasă!

-Ai venit, pui? salută ea.

Contabilul gândi fulgerător:  „Ţine-mă, Doamne, să n-o ucid!”

-Da, am venit, ce faci? rosti el, de parcă nu era evident ce face Marcela.

Domnul Molnar se îndreptă spre dormitor fără să mai aştepte răspunsul femeii.

Am remarcat deseori acest fel de salut. O întrebare simplă: „bună ziua, ce mai faceţi?”.  Mi-au trebuit ani să învăţ că nimeni nu mai ascultă răspunsul. Contabilul începu să se descotorosească de hainele ude, le făcu ghem şi le aruncă pe jos în baie, lângă maşina de spălat automată.

-Lasă hainele să se zvinte, întinde-le un pic, că se împut dacă le bagi ude în coş! strigă Marcela trăgând elegant din ţigară.

Contabilul execută mecanic, în fond ea avea dreptate. În timp ce aşeza hainele pe sârma din baie, domnul îşi aruncă o privire în oglindă. Astăzi se vedea deprimant de bătrân, neonul de deasupra chiuvetei îi scotea în evidenţă toate ridurile şi îi colora faţa într-un  gălbui nesănătos.

Marcela era un amestec inconstant de vulgaritate simplă şi feminitate răscolitoare. Pe ea nu o pasionau cifrele, de altfel pe ea nu o pasiona nimic. Dar cui îi trebuie femei cu mari pasiuni în afara căminului? Poate teoretic, declarativ, dar…la o adică… nicio erudită sclipitoare nu va putea bate o bună gospodină. Femeia gătea excepţional!  Nu gătea zilnic, nu puteai să ştii dacă astăzi vei găsi oale fierbânde pe aragaz dar, când o făcea, era…un regal. Nu o dată, domnul Molnar, decis să se debaraseze de ea, se răzgândea brusc privindu-i mâinile plinuţe curăţând usturoi. Mâinile ei, tocând zarzavat, i-au întors în repetate rânduri decizia.

Revenit în sufragerie, îmbrăcat cu un trening de casă, contabilul găsi canapeaua goală. Marcela trebăluia deja în bucătărie. Domnul Molnar se înfundă în fotoliu şi comută televizorul pe ştiri. Știrile îl linişteau, îi dădeau aceeaşi siguranţă de sine pe care i-o dădeau balanţele şi bilanţurile.  Mirosul chiştoacelor din scrumieră îl deranja, deşi fuma şi el uneori.

-Scoate scrumiera asta de aici! Îmi vine să vomit! ordonă el, vădit iritat.

Marcela apăru din bucătărie şi goli scrumiera, dar nu înainte de a-l mângâia tandru pe obraz.  Nimic ironic în acel gest de tandreţe. Era atât de cuminte câteodată!

Astăzi, deşi decis să ia taurul de coarne, domnul Molnar  greşea din nou. În primul rând intrase în casă montat, dar fără o strategie de luptă bine definită. Se baza pe improvizaţie, or asta chiar este  o mare greşeală. El nu îşi pregătise dinainte un discurs ferm, iar acuma căuta nod în papură, căuta pretexte, sperând ca dialogul să curgă de la sine în direcţia dorită. Aiurea! Dialogurile cu femei nu curg în direcţia dorită nici măcar atunci când eşti doctor în dialoguri, darămite când improvizezi stângaci!

Sigur…pe vremuri, prima mare greşeală a lui Molnar a fost atunci când a acceptat periuţa de dinţi a Marcelei  în paharul lui din baie. Pahar de plastic roşu, cu buline albe. A doua- când, lipsit de vigilenţă,  nu a remarcat bluziţa ei proaspăt călcată aşezată pe umeraş în şifonierul lui, lipită de umeraşul cu costumul pe care Molnar  îl poartă anual la Ziua Corpului Experţilor Contabili. Blasfemia îi scăpase din vedere. Erori impardonabile pentru un bărbat care subjugă cifrele până ce verticala cu orizontala dă exact zero. În balanţe, el nu permite niciunei fracţiuni de miime să murdărească perfecţiunea! Acu se va lupta cu ditamai muierea pentru redobândirea perfecţiunii. E hotărât, aşa cum nu mai fusese niciodată în viaţa lui!

Dinspre bucătărie veneau zgomote de farfurii şi oale. Susura kukta, iar apa curgea în chiuvetă. Contabilul urmărea absent ştirile la televizor şi căuta o frază sau un moment prielnic ca să declanşeze ofensiva. Să se arunce val-vârtej în bucătărie, cu ea gătind şi să-i urle  sălbatic: „Afară! Gata, cară-te că nu te mai suport!“ îi era imposibil. S-o oprească din dereticat, invitând-o pe canapea la o discuţie deschisă, nu avea cu cine. Marcela va începe fie să ţipe strident întrând în contraatac, fie va hohoti de plâns,  iar bunătatea de mâncare se va carboniza. Aşadar, momentul trebuia temporizat.

În urma ploii de afară, domnul Molnar simţea frisoane în tot corpul, iar ochii începură să-i ardă. Un pahar bun de vin alb sec, l-ar remonta imediat:

-Avem ceva vin în casă? acoperi el susurul kuktei.

Paharul cu vin apăru ca prin minune pe măsuţa din sufragerie. Contabilul gâlgâi la foc automat licoarea şi mai ceru unul. Al treilea pahar îl savura deja pe fond sonor de aspirator. Activitatea casnică a colocatarei se mutase în sufragerie, încercuindu-l tot mai tare.

-Dumnezeule, gândi el bine încălzit, de ce naiba nu le face pe astea înainte să vin eu acasă? Mai bine stă la cretinele de telenovele şi zace cu ţigara în mână fără să facă nimic! Năroadă. N-a citit nici Scufiţa Roşie pân’ la capăt, măcar ca să vadă dacă rămân împreună!

Poanta cu Scufiţa Roşie era repetitivă pe scoarţa contabilului. Într-o zi, chiar îi spuse Marcelei că sigur ar fi ştiut subiectul din Scufiţa Roşie dacă ar fi fost ecranizat în mai multe episoade şi în limba spaniolă!

Întreaga lui strategie de moment  pleca de la o premisă falsă.  Când doreşti să te desparţi de partener, se presupune că ştii exact de ce anume. Îţi conturezi în creier motivele deciziei şi apoi o aduci la cunoştinţa celuilalt, pe cât posibil ferm, fără negocieri.  A te apuca să îi explici de ce o faci, e un drum barat. A spera că interlocutorul îţi va înţelege motivele şi va accepta fără să crâcnească despărţirea, este o tâmpenie. A  spera că el se va schimba în urma discuţiei, înseamnă că de fapt tu însuţi nu doreai să te desparţi, ci doreai doar să forţezi mâna celuilalt. Domnul Molnar nu avea nicio schemă limpede în cap. Lăsa lucrurile să i se întâmple, fără să încerce să le determine el.  Vinul alb îi uşura angoasele. Marcela aspira energic şi îl rugă pe domnul Molnar să-şi ridice niţel picioarele ca să încapă şi sub fotoliu. După un timp, ea încheie acţiunea şi îi aduse domnului masa caldă pe o tăviţă anume pregătită. I-o potrivi  în faţă:

-Hai, mănâncă, sunt tare bune…n-ai mâncat astăzi nimic!

Contabilul înfulecă cu poftă conţinutul farfuriei aburinde. Afară continua să plouă şi pe geamuri se prelingeau şiroaie de apă. Marcela scoase  în bucătărie tăviţa cu resturi şi apoi se aşeză pe canapea. Oftă lung, ridicându-şi un genunchi plinuţ, rotund, pe care  îl cuprinse cu braţele. Domnul Molnar îi urmărea despicătura capotului de mătase, care chema de-a lungul pielii albe  a coapsei stângi. Moliciunea coapsei grăsuţe şi gamba epilată sunau ca o invitaţie politicoasă.  Domnul Molnar  simţi brusc un nod în stomac. Se ridică de pe fotoliu  şi urmări cu mâna interiorul coapsei până acolo unde se întretaie secretos graniţe. Bărbatul  atinse ezitant îmbinarea dintre pânza chilotului şi banda îngustă de păr  care îi urmează. În creierul lui se întretăiau deja alte graniţe, la fel de secretoase. Se adânci, fără alte gânduri, printre aripile înflorate ale capotului care pocnea pe trupul împlinit al femeii. Când respiraţia ei se acceleră, iar sânii generoşi urcau deja sacadat la marginea canapelei, de undeva din tavan se porni vocea impersonală a povestitorului:

-ÎNAINTEA MARILOR DECIZII DE VIAȚĂ, NU EZITAȚI SĂ…dar aici pelicula s-a întrerupt, din pricina unei defecţiuni la departamentul tehnic…