Copilul meu e de nota zece!
Despre atenție.
Capacitatea (deseori autoeducată, antrenată!) ca atunci când ai un text în față, unul cu subiect interesant pentru tine, să NU-l citești pe diagonală. Să-ți rezervi acele câteva minute în care tot neuronul tău e pe subiect.
Copiilor mici le spunem că au ADHD, dacă-s împrăștiați. Naiba știe… dacă chiar au, și dacă nu-s „virusați” uneori de implicarea neinspirată a adulților din jur, convinși că, dacă le țin teorii fără sfârșit, îi ajută cu ceva. Or curajul părintelui în a te lăsa să mai gândești și singur, este cheia. Soluția multor probleme.
Aveți încredere în mintea lor! Nu vă subestimați copiii. Nu avalanșa de „Foarte Bine”-uri la grădi, steluțe roșii, sau note de zece sunt singurele criterii. Uneori problema ești chiar tu, părintele… Tu, care vii cu el la medic, (el isteț de rupe!), dar nu-l lași să zică măcar o frază despre ce-l doare și te bagi mereu peste el ca să traduci. Nu-l lași să vorbească, îi închizi gura, descrii tu cum îl doare pe el burta.
Apoi îți îndrumi fiul adolescent pe cine să iubească, sau îi spui fiicei (care plânge părăsită de iubit în clasa a zecea), că astea-s prostii și că n-are timp de iubit, că să pună mâna pe matematică.
Dragii mei. Păi, îmi amintesc zâmbind un examen scris. Cu medici în sală, candidați. Eu printre ei. Medici. Nu studenți, nici liceeni. Și șeful comisiei ne îndrumă explicit, limpede, cam așa:
-Domnilor doctori. Aveți în față o coală albă format A4. Notați-vă citeț, sus în dreapta: numele, prenumele, inițiala tatălui, anul absolvirii, apoi îndoiți atent colțul, lipiți timbrul de pe bancă pentru securizare, și noi vom aplica acolo o ștampilă peste care vom semna.
Noa… după asta, cel puțin doi au întrebat încă o dată ce au de făcut și au cerut dumiriri! Posibil profesioniști excepționali la cabinet! Dar minutul acela de atenție le-a dat de furcă. Și sunt cei care, poate, peste două-trei zile, le vor da lecții care nu admit replică fiilor lor. Hmm??
Nu rareori aud fraza:
-Copilul meu e foarte pregătit, e de zece, dar nu-i atent și mereu greșește ultimul calcul. Sau ultima propoziție.
Răspund:
-Dacă-i așa cum spuneți NU, NU-i foarte bine pregătit. Trebuie lucrat la acest punct vulnerabil. Și ULTIMA soluție este să gândești în locul lui. Independența minții, încrederea pe care i-o acorzi chiar asumându-ți câteva mici eșecuri, sunt tehnici abile de pregătire.
Vorbesc de pe surse. Fiu-meu, licean, pierdea sistematic cheile de la casă. Și invariabil se găsea cineva să le caute, altcineva să prevină pierderea gândind în locul lui (prevenție inuilă, fiindă el pierdea chei cu alte criterii decât „prevenitorii”…) Asta până a plecat la facultate și și-a aruncat cheia casei la gunoi și era să ajungă homeless, noi la mare-n concediu pe undeva, el a fost la secundă să-și petreacă noaptea pe trotuar, nici maistori nocturni să spargă ușa nu găsea la Cluj… și azi nu mai pierde nicio cheie. Cred. Sper. Sau, na… măcar se-nfurie nevastă-sa, nu io. Și eu nu aflu.
