Regal cu doctori şi carduri defecte

Aprilie 2016. Proaspătă de azi, înaintea încheierii programului de cabinet, pe la 18.

Telefon.

-Bună! Uitaţi, LM e la mine, vrea să vă vorbească.

-Daţi-mi-l.

LM (cam de vârsta mea):

-Vreau să-mi fac analize, că tot slăbesc!

-Hai mâine ziua aici cu cardul, şi vedem. (Adresarea la persoana a doua singular: hai, pune, adă, dă-mi, aici la noi e în context de dumneata, mai des folosit decât dumneavoastră. Este mai cald, mai apropiat.)

-Da nu mai am card, că aţi zis că-i defect.

-Adu-l aşa defect, să mă uit peste el.

-Da` l-am aruncat, dacă nu-i bun!

Pacientul de pe pat, aflat între timp în cabinet, izbucneşte în râs, hohotind. Telefonul era pe spieker.

Eu:

-Vaai, dar nu trebuia să-l arunci! Acum trebuie să ceri altul de la Casa de Asigurări, zici că l-ai pierdut, costă 15 lei

-Serios? Eu cred că dumneavoastră ar trebui să-mi scoateţi altul! Nu trebia să-mi ziceţi că-i defect!

Pacientul de pe pat deja se tăvăleşte, în ciuda bolii, asistenta la fel. Eu, cu o morgă serioasă:

-Altceva să nu-ţi mai scot?

Răspuns furios, ameninţător, cu inflexiuni de părăsire:

-Atunci, la revedere!

EPILOG după cinci ani, adică acum în 2021. N-a plecat, nu s-a mutat la alt coleg. Nici nu cred că și-ar da seama, citind azi acest text, că despre el e vorba. Sigur nu mai ține minte.