Scrisoarea secretă. Canada 2025.

Ajunsă de Sărbătorile 2025-2026 la sora mea în Canada, a nu știu câta zi, propune ea o vizită la o familie de români emigrați de decenii. Nu-i cunoscusem încă personal, dar știam despre. Gazdele, tinerii adică, de vârsta mea 60 plus, copii, nepoți care nu erau acasă șiii șiiii!, piesa de rezistență Doamna dr. M, medic veterinar de 95 de ani, arădeancă, colegă de facultate cu tata. Mutată cu totul în Canada la copii, abia de vreo cincisprezece ani.

Suntem poftite inițial în jurul mesei mari impecabil și festiv ornamentate, aflăm zâmbind chichițe de culise, cum că fiica gazdă a pus paharele direct pe masă, iar doamna M dorise musai să fie așezate pe o tavă, fiindcă așa se cuvine. Era un prim semnal al vioiciunii minții și personalității doamnei nonagenare despre care vă voi scrie pe-ndelete.

Ahh, se cuvine în preambul să aflați că gazda e născută în aceeași zi și același an cu mine, 11 august 1963, iar soțul semnănă și fizic cu Eugenul meu. Zic ȘI fizic, fiindcă seamănă și caracterial, bun la suflet “de uns pe pită”.

Râdem mult, poveștile se înnoadă firesc, nimic monden sau forțat în debate.

Cu doamna M vorbeam clar, tare, privind-o în ochi, fiindcă nu (mai) aude bine și din acest motiv discuțiile încrucișate, peste masă, pot să-i scape neplăcut.

O întreb:

-Mergeați cu “gostatiștii” la chefurile anuale, la Hotel Prezident? („Gostatiștii”, de la GOSTAT, Gospodăria de Stat erau lucrătorii veterinari, agronomi, zootehniști ai agriculturii de stat comuniste.)

Ginerele intervine:

-Nu cred ca mama să cunoască Hotelul Prezident!

Mama:

-Prezident, zici? Doamne, cum să nu! E spre Aradul Nou pe dreapta, după pod!

Izbucnim toți în aplauze.

După o vreme, doamna M îmi spune, ședeam lângă ea:

-Mai încolo aș dori să veniți în camera mea să stăm de vorbă.

-Sigur! Cu drag! Răspund, chit că invitația unui intelectual mai în vârstă să stăm de vorbă în particular, mie nu mi-a adus niciodată nimic bun. De obicei urma o morală sau un reproș. Acum însă zâmbesc. Pe-atunci apărea un ghem în stomac.

Așadar traversăm treptele etajelor și ajungem, încet încet, în camera doamnei.

Ne așteaptă, lângă canapea, două scaune anume aduse cu această ocazie, în cinstea mea cumva, o măsuță mică cu prăjituri, apă și suc. Încăperea tapetată cu piese ale vieții precedente a senioarei, sufletul ei modelat în obiecte: poze vechi înrămate pe pereți, tablouașe, multe cărți, obiecte decorative, pernuțe din România. Era evident locul în care își organizase un colț din istoria proprie.

-Vă rog, serviți o prăjitură! Un suc? Nu? Nu ne grăbim. Uitați acolo, sus pe raft. Când am ajuns aici nu știam franceză. Ce să vorbesc? Cu cine? Păi, am recitit Jules Verne tot, tot, foaie cu foaie…

Pe o altă măsuță zăresc prozele mele scurte Femeia cu șapte pălării și încă un volum format mare, ca un curs lito din studenție. Nu știam ce-i. “Femeia” îi fusese trimisă în plic, din România, de o prietenă. Avea puse mai multe semne de carte și, la fiecare pagină evidențiată, vedeai alineate subliniate cu pixul, adnotări, text lucrat cum nimeni…  never ever!

Amuțesc. Nu-mi venea să cred.

-Aș dori să discutăm această schiță. E preferata mea. Un simbol pe care eu l-am înțeles perfect.

Și îmi arată, subliniată ici colo, cea mai criptică scriere  a volumului. Un umor atât de sec, de ezitasem să-l las în manuscris. Corul Bărbaților Derutați. Fusese ultima proză pe care mă așteptasem s-o remarce o persoană de 95 de ani! Mi-a rupt gura.

Urmează la rând volumul care părea curs lito de fiziologie. Îl mângâie cu palma pe copertă și pornește povestea. Este Monografia Liceului arădean Elena Ghiba Birta, pe atunci liceu de fete. Tata era la Moise Nicoară, băieți. Filă după filă, Monografia prezintă, cronologic, absolventele respectivului liceu.

Doamna îi împrumută cu muulți ani în urmă tatei cartea, la scurt timp se mută definitiv în Canada, și monografia rămâne la el. Iar tata va face ce va face și i-o va trimite înapoi peste ocean, în boiereasca rânduială să restitui întotdeauna cărțile împrumutate. Și nu numai. Doamna preia pachetul de la cărăuș și pune cartea pe un raft și nu o deschide 15 ani.

Zilele trecute însă, după o conversație telefonică cu o prietenă, ele două nu-și amintesc ce nume de fată avea o anume colegă, doamna M zice „Las` că voi căuta eu în monografie” și ne amintim. Și, când deschide coperta, de acolo cade o scrisorică semnată de tatăl meu, al nostru, despre care ea nu știuse. Nici noi. Tata nu mai e, dar scrisorica lui iese la lumină după cincisprezece ani, exact când ajung eu în Canada la sora mea și vizitez pentru prima oară-n viață această minunată familie.

Acasă, la auzul poveștii, Eugen:

-Să verificăm dacă nu e și mama mea acolo! Absolventă de Ghiba Birta.

-Sigur e, răspund. Hai că o rugăm să caute.

Sfârșit.

Post scriptum

-Doamna Otilia, să știți că eu încep să am un declin cognitiv. ÎNCEP să uit nume de actori, titluri de filme, citesc o carte și nu rețin tot…

O privesc în ochi ca să mă vadă bine. Citește fără ochelari. Zic:

-Sunteți MI-NU-NA-TĂ! SUPERBĂ! Sunteți cum nu credeam că e posibil! Lăsați-mă-n pace cu declinul!