Un Crăciun în Spania, al treilea episod

Suntem bunicii (doi dintre ei), părinții și Maria. Intrăm în biserică, ne găsim un loc, ai mei nu-s destul de vechi în Carboneras încât să aibă deja locul lor fix.

Femeile vârstnice spaniole, pe care le urmăresc atent dar fără să știe că le urmăresc atent, sunt echipate cam ca ale noastre în orășele de provincie. Deci nu ca cele cu năframă, poale și zadie. Nu stil autentic. Poartă scurte matlasate în culori cuminți, terne: gri, maroniu, bej. Iar frezele, și ele cam aceleași. Păr scurt, cu permanent.

Printre vârstnice, tinere. Unele mai modest înveștmântate, altele ies generos din tipare, cu țoale rupere, culori vii, croiuri regale.

Părinți cu copii, tineri single, bunici, mătuși, cumnate.

Remarc o anume tipă “de reclamă”. Nici acea tipă de reclamă și nici altele, în nici un colț al lumii ăsteia uriașe, nu se ornează ele “de reclamă” ca să se ascundă timid pe ultima bancă din biserică. Normal. Ele circulă. Rotesc fin un ochi, ca să identific unde o fi el, cel căruia i s-o fi adresând splendoarea. Și n-o numesc ironic, splendoare. Chiar era. O invidiez pentru pardesiu. Citisem undeva pe net un citat motivațional adânc, cum că femeile se sparg în figuri vestimentare la eventimente, nu pentru bărbați, ci pentru celelalte femei. Și i-am dat în sinea mea dreptate marelui gânditor.

Tot așa, mai trăgând nițel de Maria care fremăta printre banchete, mai analizând credincioșii din Carboneras, începe slujba.

E Crăciun.

O slujbă într-o limbă străină mie.

Și nu știu cum, cumva… mă simțeam de parcă înțeleg. Când s-a rostit în cor Tatăl Nostru sau Crezul în spaniolă, sigur că am înțeles. Îmi mai traducea frânturi din slujbă la ureche Andrei, fiul meu. Respect milimetric tot ce fac ceilalți, îngenunchez în rând cu sătenii, mă ridic apoi, îmi fac cruce când își fac și ei. Remarc cum copiii mei murmură din buze rugăciunile spaniole, odată cu comunitatea.

Slujba nu a fost lungă, spre o oră. Dar nu asta a fost mare ei calitate.

Ci un anume moment, noi toți în picioare, când de la balconul unde șezuse corul și solistul chitarist Pepe, încep colindele. În ritm de flamenco. Nu ce știm noi despre colinde. ALTCEVA, total!

Iar acum, scriindu-vă, vizualizez silueta mea și a lui Eugen (soț), în picioare. Ne văd panoramic ca ieșită din trup, iar din înalturi, din spatele nostru, în plină biserică, pornește ritmul nebunesc spaniol, care mai degrabă mă îndemna la dans, decât la pioșenie. Dar asta nu-i greu de obținut cu mine. Ușor trișez pioșenia. Ne copleșesc castaniete, chitară, vocea tipic spaniolă a lui Pepe (ca vocea lui “Pepe”-le nostru, chiar așa fusese!). Mă cutremură o emoție greu de controlat, se prelinge prin mine frunte-tălpi, simt adrenalină-implozie, iar pe obraji își fac cărare șiroaie, șiroaie de lacrimi. Picură pe lemnul maro închis al banchetei. Pic pic pic…

Plâng igrasios într-o biserică de alt cult decât cea unde fusesem botezată, mă electrizează o linie melodică care nu are nimic comun cu cea a lui Hrușcă, ascult Tatăl Nostru în spaniolă. Înțeleg că m-am scufundat în noua viață a familiei mele. Așa cum sari “feieș” în piscina cu apă răcoros- adâncă, traversezi întâi o mică latență, eziți dar totuși sari, și după câteva secunde de adaptare devii una cu apa și înoți și îți place și te bucuri că n-ai rămas pe margine.

Aș fi vrut să fie acolo și părinții și sora mea, noi copile, părinții eleganți, tata analizând ulterior, acasă, la un vin, prestația lui Pepe, mama să intervină la meniu, ambii să comenteze în „studiu complex comparativ” slujba spaniolă și enoriașii…

Sunt din nou copil în căutare de sine.

Îmi curge tare nasul. Îmi întorc capul spre stânga. Lui Eugen lacrimile-i curg de sub ochelari. Or Eugen e cel care, și la nunta lui Andrei și la botezul Mariei și când Andrei a performat prima dată pe scena Teatrului Arădean iar eu plângeam muci, îmi întinde din lateral, în gest firesc, un șervețel pentru suflat nasul, chiar fără să i-l cer. Dar e bine. Plânsul propriu nu-l oprește nici azi. Îmi întinde o batistuță de hârtie. Dinspre stânga. Din dreapta, sunt înlănțuită blând, peste umeri, de tânărul bărbat de 38 de ani care îmi e fiu. Mi-am culcat o secundă capul pe sacoul lui. Maria și Corina decontează ceva șoptit, o secundă mai la marginea băncii.

Au irumpt în mine lumini  pe care – tind să cred – că nu biserica propriu-zisă, nici slujba spaniolă, nici măcar semnificația religioasă a Crăciunului nu le-a activat, ci muzica.

Dar hai să sparg nițel încărcătura emoțională…

Despre Pepe. Pepe este și proful de muzică al Mariei. La un eveniment de anvergură, mai de mult, sala plină, lumea pe scaune în sală, artiștii pe scenă, acele momente de liniște generală dinaintea primului acord. Văzându-și profu` pe estradă, Maria cu tot sufletul, din galerie, vocișoara ascuțită de bucuria întâlnirii:

-Olaa Peeepe!

Lumea izbucnește în râs, iar prezentatorul se va lega de acest “Ola Pepeee!” pe toată durata show-ului, ori de câte ori îl va chema la rampă.

-Iar acum, urmează cu o nouă piesă, Ola Pepeee!

După finele slujbei de Crăciun, când preotul s-a retras, Ola Pepeee a coborât printre oameni, cu chitara, femei cu castaniete lângă el, s-au așezat toți pe o treaptă dinspre amvon și au ținut un concert de colinde informal. Copiii dansau nebunește și făceau chiuind ture prin biserică, adulții băteau din palme, ritmic, Nașterea lui Isus.

Drumul nostru spre casă și spre masa festivă a primei zile de Crăciun a fost pe paseo (faleză), în plin soare, sub spargeri de valuri la mal. Maria a rămas cu noi, cu bunicii, iar părinții au mers înainte să pregătească bucatele.

Mi-am amintit, privind marea învolburată, de oamenii născuți, în generații, la malul ei.

O anume vară.

Eram în Grecia, spre asfințit, la coasta „ne-stațiune” a unui mic orășel. Nisip sălbatic, fără turiști. Friguleț, bătea vântul și apa era neprietenoasă, vârtejuri negre. În larg, înota un puști de vreo zece ani. Eu nici vorbă să intru în mare pe frigul ăla! Pe margine, mama grecoaică, într-o rochie neagră, lungă, încheiată cu nasturi în față, îl cheamă acasă pe limba lor, cum mă chema mama pe mine, dintre blocuri, la cină. Oticaaa! Puștiul nimic, se avântă mai departe în spume și decide să-i dea mamei „ignore”. Mama își descheie febril rochia-capot, pe sub care avea un costum de baie, tot negru, întreg. Era solidă. Solidă bine. Nu grasă. Un solid ferm-convingător. N-aș fi vrut s-o am competitor la o coadă cu gratuități, de exemplu. Lasă să-i cadă capotul pe nisip și intră în mare cu pași uriași, fără pic de frison. Era în lumea ei. Înaintează până la brâu, apoi se aruncă în valuri. Îi bagă un craul hotărât, lovind apa cu brațele bronzate și ajunge la puști, îl ia de ceafă, îi trage vreo două și-l scoate la mal, urlându-i între timp chestii grecești pe care nu le-am înțeles, dar le presupun fiindcă-s universale. Copilul târât la mal, slăbuț, cu urechi mari și tuns chilug, piele de găină, se apără de uraganul negru-mama. Apoi viața își reintră în normal. Femeia grecoaică a înaintat în mare natural, organic, în fișa postului, așa cum mama făcea chiftele sau zacuscă. Grecoaica avea un costum de baie întreg pe sub rochie, just in case, cum mama mea avea șorțul de bucătărie deasupra capotului de casă verde deschis, matlasat. Nu cred ca următoarea rundă a lor, acasă, să fi fost o dictare pe cratime grecești, ca la mine… Poate, eventual, aia cu “Las` că vine tata de la lucru și îi explici lui de ce nu te-ai desprins de geamandură, când te-am chemat!”

Și tot așa, încet încet, am înaintat pe paseo, am ajuns acasă, apoi a urmat masa festivă de Crăciun, cap-coadă cu preparate spaniole, unele noutăți pentru noi bunicii, de altele știam dianinte. Și nu am să mă opresc mai mult de-atât la partea asta cu digestia.

Mai degrabă am să vă spun despre concertul anual de colinde din Piața Mare Centrală a Carboneras-ului, unde cântă orchestra locală, despre cum vine Moșul cu o trăsură aurie uriașă și aruncă bomboane, cu tona, printre supușii hulpavi. Despre cum parchează festiv Moșul în curtea primăriei și face poze cu copiii și primește scrisorile de la ei.

La o parte dintre acțiuni, suntem doar noi două, Maria și cu mine. La altele, tot clanul.

Linia educațională a nepoatei este fără bomboane și alte asemenea “rafinate”. Sau mna… cât de rar posibil. Știind că va ploua la propriu cu substanțe interzise, că va fi ca și cum ai stropi cu whisky pilangiii notorii ai Hășmașului și apoi și să speri că vor refuza demn, inventez:

–  Uite ce propun. Când Moșul va arunca spre noi bomboanele, adunăm ca toată lumea, facem grămăjoare și le punem undeva într-un loc secret, mai retras, pentru copiii săraci, care și-ar dori poate un desert dar nu au bani să-l cumpere. Facem o faptă bună? Ce zici?

– Daaaa, da da super!

Strategia ține, strângem ambele de pe jos, fulgerător, o poală de bomboane, găsim locul semisecret, o margine de beton peste o țeavă, așezăm acolo prada, cu “model inimă”, ne îndepărtăm, și-i mulțumită. La câteva minute, un grup de doamne&copii deloc sărăcăcioși, se îndreaptă spre morman și-l preiau. Logic. Era la liber. Era full extrase.

– Otilia, uite! Uite! Eu nu cred că acei copii sunt săraci! Au luat bomboanele!

– Am văzut. Le-au luat EXACT cum le-ai depus tu. Nu pentru ei, ci să le ducă mai departe, în cartierul lor, pentru nevoiași.

– Aha. Bine.

Mai stă și gândește o clipă, apoi are o revelație greu de demontat.

– Dar dacă bomboanele sunt nesănătoase, noi de ce le dăm copiilor săraci lucruri nesănătoase?

– Sunt nesănătoase dacă exagerăm, dacă înlocuim fructele. Câte puțin, din când în când, se poate.

– Atunci pot și eu?

Piața Centrală s-a umplut de dimineață cu locuri de joacă uriașe, gonflabile. Apetisante. Gratuite. Pe unele sari în disperare, pe altele te sui apoi treci la tobogăneală, sau te arunci peste un alt copil și-l dezechilibrezi, urli și tu, urlă și el. E frumos. Una dintre stații are un traseu oval cu animale electrice, ca niște mașinuțe: urs, măgar, cocoș, cal. Înlăuntrul perimetrului, doi-trei organizatori. Doar unul preia peste parapet, în brațe, după fiecare trei-patru minute de plimbare pe animal, alți cinci copii care să facă ture călare. Lume multă, lume în straturi concentrice învăluie parapetul oval, dar preluarea copiilor e printr-un singur punct de acces, unde-i omul-cheie care îi ia în brațe și permite să intre. Acolo s-a și generat de altfel coada, luungă. Stăm cuminți. Nici măcar nu trepidăm, e normal, corect și civilizat să respecți rândul. Suntem aproape de intrare, la următoarea debarcare cam Maria ar urma când, dragii mei, fără nici o logică, fără nici un motiv aparent, omul cu preluatul se mută la o altă zonă a ovalului și noi rămânem cu ochii în soare. Efectiv în soare. Fusese o mișcare nedreaptă. Răbdarea și educația și bunul simț deveneau perdante. În creierul meu de bunică – medic de familie înregimentat în sistemul sanitar românesc – se ițește o altă lecție, de data asta una de cartier, nu citată în manualele de parenting modern. Cum că pornești la drum cinstit și bienvoitor, poate mai apar erori, dar totuși persiști. Știi că pe termen lung calitatea umană ar trebui să dea roade. Menții compulsiv ștacheta ridicată. Dar după o vreme , când nu și nu, iar insituțiile impersonale (fix alea care au stabilit regulile) le încalcă senin, bou ai fi să nu ripostezi și să nu te descurci.

Așadar explic:

–  Maria, noi am stat cuminți la coadă și sunt mândră de tine. Din păcate, vezi, domnul organizatorios s-a mutat la alți copii, deși practic tu urmai la rând. De aceea, uite cum facem. Când tura asta se oprește, eu te trec peste dig fix aici, tu fugi direct la urs (pe urs îl vei, da? Daa!), deci tu fugi la urs, fără comentarii te urci pe el și PUNCT. Ești cu mine. Eu am decis, fiindcă așa-i corect să ajungi tu, acum. Ai înțeles?

– Da. Îmi place. Și atunci eu mă duc direct la urs? Dar n-o să zică nimic?

– Nu. N-are ce. Fiindcă facem ce-i corect.

Și exact așa am aplicat la Carboneras experiența mea românească de cartier. La momentul cu transferul, profitând de ușoara derută generală, am trecut-o în brațe peste gard, i-am zis:

– Fuga la urs! Hai! Go! N-ai mamă, n-ai tată, te ții de el până te vezi sus!

În marea învălmășeală n-am avut timp de poză, ca să-i fixez pentru posteritate zâmbetul de învingător când a ajuns în șa, ajutată chiar de omul de ordine!

 

Carboneras are orchestră, școală de muzică, iar elevii au vârste extinse pe decenii între extreme. De la copii mici, la seniori pensionari. Piața este pregătită cu scaune de plastic albe, ordonate frumos pe șiruri. În fața scaunelor, scena pentru instrumentiști. Am ajuns, toată familia, cu mult înainte să înceapă, anume am decis așa, fiindcă ne-am ocupat locurile și apoi am lenevit în plin și promițător soare. Lumea se aduna încet încet. Se coagula în grupuri, se risipea, revenea, trăia într-un dans social a cărui forță nu pare încă pervertită de virtual.

Undeva în primul rând, se așază pe un scaun primarul. Corina mi-l arată. Nu, nici un speach, nici o baie de mulțime, nici o confiscare politică a tradiției sătenilor, iar asta mi-a plăcut tare. Tare. Nu a ieșit în față deloc.

Dirijorul e tânăr, sexi, are cercel în ureche și un mic tatuaj pe gât, e îmbrăcat după dress code, ca toți membrii orchestrei, adică impecabil. Aceeași ținută o vom regăsi și în plina caniculă a verii. Oricât de cald ar fi afară.

Concertul propriu-zis îi va da câte un mic moment de solo cam fiecărui instrumentist, vip-urile desigur cu partituri mai lungi, va exista interacțiune cu sala, iar Piața Centrală Carboneras va deveni un organism viu cu celule interdependente care alcătuiesc organe interdependente care la rându-le preiau funcții interdep… ufff iar mă ia valul propriei meserii, aceea de medic.

La final, în paralel cu împrăștierea „spre căși” a „celulelor”, începe strânsul scaunelor, suprapuse în turnuri înalte, unul câte unul, iar Maria a contribuit activ la căratul lor, a cărat zeci de scaune nerugată de nimeni, omul cu organizarea îi zâmbea larg la fiecare nou scaun adus. Deci și-a meritat cu prisosință șaua ursului electric încălecată șmecherește.

Primele două episoade ale Crăciunului spaniol le puteți citi aici:

https://www.otiliatiganas.ro/un-craciun-in-spania-primul-episod/

https://www.otiliatiganas.ro/un-craciun-in-spania-al-doilea-episod/