Povestea asta o scriu cu o oarecare nelinişte. Una a începătorului pe acest tărâm.

De ce? Pentru că am reuşit, ani lungi, să evit în textul scris (nu şi cel vorbit!) cuvintele „pulă, pizdă, futut”. Nu c-aş fi eu imaculată din născare la guriţă/tăstuţă, ci fiindcă m-am străduit multă vreme să plac unei game cât mai largi de cititori. M-am temut să nu mi-i îndepărtez pe aceia care se sperie de „pulă/pizdă/futut” scrise negru pe alb, başca mulţi cititori ai mei pe FB sunt pacienţi, autorităţi locale, naţionale, preoţi, colegi de breaslă, elevi de liceu, copii chiar!

Apoi, am citit-o pe savuroasa Corina Ozon, cu romanul „Zilele amanţilor”, umor nebun abundând relaxat cu din astea. Zici că spune cireşică sau margaretă, atâta de fain le pune în pagină. Apoi, tot eu, m-am gândit câte poveşti reale cu celebrele „pulă/pizdă/futut” aş avea, şi că ar fi păcat să moară în mine pentru o cauză atât de meschină ca frica de îngustare a gamei de cititori.

Aşadar la scris, Otilico, doară n-o să te dea Părintele din Hăşmaş afară din biserică pentru „expresii licenţioase” pe FB!! Sau Primarul, afară din dispensar.

Prima poveste

Eu, stagiară într-un spital mare, cel mai mare din oraş, secţia de chirurgie. Puştoaică. Fătuţă. Abia terminasem facultatea. Se făcea treabă şi carte pe-acolo, în acel spital. Tare se făcea. Mulţi chirurgi vorbeau utilizând în frază, generos, cuvintele amintite. Mă refer la chirurgie adulţi, nu pediatrie. Unul dintre chirurgii pentru adulţi era chiar celebru pe acest segment de piaţă! „Unde pula mea îi foaia de la salonul 5?” „Da de ce pula mea nu a fost pansat azi dimineaţă colecistul din 3?” “Tensiunea aia trebuia coborâtă de cardiolog, în pula mea, nu de asistentă!” etc.

Adun… Adun răbdător material pentru intrarea mea în scenă. Să-l numim „doctorul Petrescu”, pe chirurgul primar. Nu i-oi da nume real, ca să vuiască FB-ul, fiindcă avem şi noi, doctorii, „omerţâle” noastre.

Adun, deci, material. Într-o dimineaţă, înainte de raportul de gardă, atmosferă de biserică, atunci nu se glumea, nu se pulăia, se aştepta Șefu` Mare, nu puteai întârzia zece secunde că era nasol, doctorii mai în vârstă decât mine, deja consacraţi, aşezaţi pe canapele, stăteau mai tolănit decât stagiarii aşezaţi rigid pe scaune, linişte generală, respect general pentru profesie, eu în picioare lângă masă, căutând printre documente, voce de copil nevinovat, ochişori întrebători, brusc, cu dicţie şi tare:

–  Dar cine pula domnului doctor Petrescu a mutat de aici condica?

Succes nebun la chirurgi! Râsete în cascadă. Orice tensiune cade. Știau că am dreptate, Petrescu ocupa detaşat locul întâi la acest maraton! Râsete în cascadă, semn că-s o tagmă specială, chirurgii ăştia. ȘI SUNT! Petrescu mi-a ciufulit patern părul, zâmbind. Păcat că a intrat Șefu` şi ne-am oprit cu toţii din râs. Dar măcar se prefigura medicul-scriitor din mine.

A doua poveste

Trecem la altă secţie. Interne. Mai ţesălaţi la limbă, interniştii decât chirurgii. Mult mai ţesălaţi. Maxim un “cine dracu` a mutat…”, dar şi ăla şoptit în barbă. Drept e că majoritatea interniștilor aici, sunt femei. La chirurgie era o singură femeie-chirurg pe-atunci, da` ce chirurg! Da` ce femeie!!

La categoria „muscă” între stagiari, o colegă stagiară mai fină şi mai ruşinoasă, se apucă să spună un banc. În plen. Zice bancul, textual, aşa: Scufiţa Roşie către lup:

– Lupule, ce ochi albaştri ai!

– Eeee, Coasta de Azur!

– Ce dinţi albi ai!

– Eeeei, Coasta de Fildeş!

– Ce AIA mare ai!

– Eeee CU-ASTA TE ĂSTA!

………………………………………………

PAUZĂ. Linişte mormântală, iar bancu-i gata. Nimeni, nimic! Tăcem cu toţii. Las sandviciul din mână şi traduc:

– Domnilor. G. voia să spună: „Lupule, ce pulă mare ai! -Eeeee , cuoasta te fut!”

Interniştii, dumiriţi brusc:

– Aha… Aha… latenţă… Hahahaha!!! Râsete nestăpânite. E buun tare bancul ăsta!!

Învăţam rapid, în acea zi, capcana parşivă a jumătăţilor de măsură. Și regula: „Dacă tot te-apuci s-o faci, atunci măcar FĂ-O! Dacă simți că nu poți s-o faci, atunci TACI!”

Urma să aud o altă zicere, una tipic ardelenească, peste niscai ani, delicioasă. Am adorat-o. Zice ardeleanul, (fain de rostit, bancul ăsta, nu doar de scris!), deci zice ardeleanul, gânditor, dându-şi pălăria pe ceafă:

– Dacă îi să fie, îi. Dacă nu-i să fie…, nu-i. DAR!!! Să hie clar: când nu-i, apu` NICI NU-I!!

A treia poveste

Medic pe salvare – eu -, gardă de noapte. Ajung la o casă, chiar viluţă i-aş zice, ţigani mai avuţi. Că mai avuţi decât mine, asta sigur! Într-una dintre camere aveam de examinat ţiganul bătrân, bunicul familiei, paralizat demult, slăbit, era tot mai rău. Despărţită de patul lui şi noi, (bătrânul paralizat, cu fiica de vreo 50 de ani), o altă cameră vizibilă. Uşă uriaşă de sticlă, triplă, transparentă, (nu erau geamuri termopan pe-atunci), în camera ailaltă 3-4 tineri ţigani ascultau la maxim muzică, un casetofon uriaş, cu luminuţe de OZN. Dansau tinerii, pe rupte! Muzica aceea tare-tare, mă deranjează la examinarea bolavului. Fără să cer linişte, gazda inspirată, fiica bătrânului şi mama sau soacra celorlaţi, coc brunet pe ceafă, aur greu la gât, uscăţivă, aspect de mare fumătoare, se aruncă brusc, sub ochii mei, în camera adiacentă:

– Futu-vă muzica aia împuţită, că-mi bag pula în cazetofonu ăla, daţi mai jos muzica, vă fut în gură urgent pe toţi, labagiilor, pizda mă-sii de cazetofonu lu` dracu şi cine l-o făcut… UN PIC DE RESPECT PENTRU DOAMNA DOCTOR!!

A patra poveste

Anamneza.

Sunt la patul femeii oacheşe, recent „atinse de paralizie”. Una uşoară, nu-i tare rău femeia. Secţia de neurologie este cea de unde am învăţat enorm: atitudine, logică clinică, atenţie la detalii, rigoare, punctualitate. Cei trei ani şi ceva de stagiu prelungit, zecile de gărzi făcute la neuro, deseori eu singură, cu specialistul – gardă la domiciliu, au dat tuşa finală a medicului care sunt azi. Nu c-aş fi perfectă! Doamne fereşte să susţin aşa ceva, niciun medic bun nu se crede perfect. Apropo – cum prindeţi un medic care se dă perfect, evitaţi-l!  Zic, însă, că am o fundaţie solidă. (Mulţumesc, doctor Herman, pentru această fundaţie!) Revin la anamneză, adică povestea bolii, când îl întrebi pe bolnav „ce şi cum”, iar din răspunsuri deja te orientezi pe diagnostic, dar mai ales prinzi subtilităţile greu previzibile.  Anamneza e valoroasă, dacă:

1. N-o sari, ştiind că niciun tomograf performant, nicio scintigrafie sofisticată, nu fac cât o anamneză bine condusă. Anamneza este SINGURUL MARE CLINCI care nu-ţi permite, azi, să înlocuieşti medicul cu Google. Restu-i legendă.
2. Iar dacă n-o sari, tre să ştii CUM să întrebi. Să formulezi întrebările simplu, logic, nu ca la testul pentru carnet de şofer.
3. Să asculţi ce spune omul, atât cât să rămâi empatic, să te iubească bolnavul, să nu-l îndepărtezi de tine, dar nici să nu-l laşi să bată câmpii o oră despre cuscra sau creditul BCR, în detrimentul informaţiilor valoroase pentru rebusul bolii.

Aşadar, pornesc anamneza femeii. Primul ei răspuns s-a derulat aşa:

– Apăi, doamna doctor, ţucu-ţ pizda, ieri am avut o durere mare dă cap, ţucu-ţ pizda. Eu am tensiune, n-am prea luat pirule, ţucu-ţ pizda şi simţeam că-mi creşte, eu când creşte iau niferdichin (NR- nifedipină), dar, ţucu-ţ pizda, tot mai tare mă durea în ceafă…

Am înţeles rapid. “Țucu-ţ pizda” era doar virgula care despărţea propoziţiile frazei, nimic comun cu erosul meu serios bulversat la patul ei, auzindu-i generoasa ofertă de piaţă.

Vor urma, peste decenii, FB-ul cu mesaje “ce plm”, stop-cadru în parcările arădene cu numere de BMW uriaş cât un tanc “AR 03 PZD”, mult MULT mai vulgare decât virgulele nevinovate ale bietei mele paciente.

Vor urma propriile mele învăţăminte despre forţa gestului asupra cuvântului, în meciul lor fascinant. Situat şi el, gestul secret, mult mult peste, PLM, sau AR 03 PZD.

Sunt învăţămintele care mă vor determina azi să scriu cuvinte care nu acoperă, de fapt, NIMIC IMPORTANT. Nici grav, dar nici extatic. Nu orice “pizda mă-sii de curent, iar a picat, mama lui!” este cărarea care duce spre vulgaritate. Spre nopţi fierbinţi de amor, nici atât!