Toţi “părinţii de copii” au poveşti cu copiii lor mici. Nu? Deci n-am să vin azi cu nimic special, specială-i doar scoaterea lor din naftalină şi aşezatul în pagină.

Prima poveste, horror.

Locuiam la bloc, în cartier, un bloc cu patru etaje. Fiu-meu, de vreo cinci ani, se juca des în curte, supravegheat atât cât poate fi supravegheat un copil de cinci ani care se joacă des în curtea dintre blocuri. Doară nu era să cobor să mă bag şi eu în jocuri ca să asigur securitatea fiului, nici să-l ţin legat în dormitor ca să nu păţească ceva. Într-o seară, vine el acasă precipitat, blond cum era, transpirat şi prăfos, zice privindu-mă eminescian:

-Mami. Știi ce frumos se vede Aradul de sus de pe bloc?

-??? Cuuum??? eu cu sângele îngheţat brusc prin vene.

-Daaa! Am găsit cum să urc sus pe acoperiş, mă pun pe burtă şi mă uit în jos ce frumos e oraşul!

Povestea nu necesită concluzii sau completări, o opresc aici.

Povestea a doua.

-Mami, azi am fost cu un băiat în Ungaria.

E de menţionat că ne aflam imediat după revoluţie, la primele două – trei buticuri de cartier, cu marfă mai vestică şi mai colorată şi vitrini luminoase.

-Ungaria. Aşa. Și cum te-ai dus?

-Hai cu mine să te duc şi pe tine!

Da, mă duce până la unul dintre buticuri, zicând că acolo-i Ungaria. Eu, râzând fără să mă vadă, am totuşi o scurtă strângere de inimă:

-Sper că tipul, călăuza, nu ţi-a cerut şi taxe vamale!

-Ce-i aia călăuza? Nu, nu mi-a cerut bani, a vrut doar să-mi arate Ungaria!

Povestea a treia. 

Mă uit de sus de la geam, proptită cu coatele pe pervaz, cum se joacă fiu-meu. Ceva piticei sfrijiţi îl tot bâzâiau şi-l agăţau cu tupeu. El se enerva progresiv, dar nu oprea hărţuiala.

-Hmm… gândesc… total nepregătit pentru viaţa-n cartier!

Îl chem sus în casă, pretextând masa de prânz, însă voiam să-l învăţ şmecherii.

-Andrei, ascultă. Cântăreşti din ochi adversarii. Atenţie să fie maximum doi, la trei nu te bagi! Și dacă unul se ia de tine, tu mai solid şi mai înalt, îi spui întâi cu frumosul să-şi vadă de treabă. Dacă nu temină, îl pocneşti cu pumnul în stomac, scurt şi tare. Va amuţi.

Nu era el tare convins că metoda mea e bună, dar eu repet mesajul, îl încurajez şi-i urez succes.

Copilu` coboară-n stradă, setat de-acasă.

Câţiva metri mai încolo, o fetiţă simpatică se juca în nisip. Văd cum războinicul meu se îndreaptă cu pas sigur spre ea, şi-i trage una de-o doboară.

N-avusesem nici timp să intervin, momentul era nasol. De la un alt geam, de sus, o mamă începe să-l facă troacă de porci pe fiu-meu, referindu-se la educaţia de acasă, familie, bun simţ, tot.

Eu mă retrag din cadrul geamului, nu mult, suficient cât să aud un adevăr incontestabil:

-Măgarule. Aşe te-o învăţat mă-ta să te porţi cu fetiţele?

Demn şi ferm, cu atitudine războinică, fiu-meu îi replică:

-EXACT mama m-a învăţat aşa!

 

(noa mai comentează ceva!)