– Da` nu mă ascultaţi la plămâni?
Hai să analizăm împreună gesturi banale, de rutină, pe care noi medicii le facem/sau nu, în cadrul unei consultaţii. „Ascultarea” inimii, a plămânului, „uitatul cu lingura” în gât (spatulă o numim), chiar măsuratul tensiunii… toate acestea sunt gesturi de care avem nevoie NOI pentru stabilirea unui diagnostic şi trasul unei concluzii corecte. Nu aveţi nevoie VOI. Ci NOI. La fel ecografia, razele etc.
– Dar nu mă ascultaţi la plămâni? (dacă ar fi Rod Steward, mai că i-aş asculta şi azi…gândesc)
– Faceţi-mi şi raze la plămâni!
– Dar nu vă uitaţi şi în gât, să vedeţi dacă n-are roşu-n gât micuţa?
– Ascultaţi-mi şi inima.
În primul rând, e vital să ai încredere în medicul tău.
Dacă îl ştii de mult, l-ai testat deja, ai încredere că: dacă nu-ţi ascultă ÎN ACEA ZI, LA ACEL EPISOD plămânii, e fiindcă nu are nevoie de respectiva informaţie. Știe că „te doare spatele şi ceafa” de la coloană, nu de la plămâni, în contextul acelei zile cu tine pacient. Știe că, dacă tot e febril copilul tău, ascultat temeinic la plămâni (cum îţi place) şi l-a băgat deja pe antibiotioc, informaţia din gât cu lingura, e fără rost. Repet: ÎN ACEA ZI!
Ba ar mai şi agita inutil copilul, care zbiară de se rup pereţii şi îşi încleşetază dinţii şi tu ai vrea musai să-i bage lingura-n gură şi să vadă de “un roşu”. Care, ori e roşu ori verde, nu îl ajută cu nimic pe medicul tău in diagnostic şi decizia pe următoarele 2-3 zile.
Nici de ecografie n-are nevoie, când tu te plângi de acid la stomac noaptea. Dacă tot e să ceară ceva, măcar cere endoscopia gastrică sau antigen Hlicobacter P. din scaun.
Mai exact. Ceea ce tu – pacient speriat – crezi că ar fi important, poate fi (şi de obicei cam este!!) inutil pentru medicul tău, pentru diagnostic.
Și invers. Un detaliu care-ţi pare mizilic (de exemplu că tuşeşti mai ales noaptea, rarisim ziua, iar asta de opt luni) să fie cheia întregii enigme.
Ceva ce puţini (dintre cei din afară) ştiţi, de exemplu, e că apăsatul cu spatula în gâtul sugarului mic, de sub şase luni, poate declanşa (rarisim, dar a făcut-o!) un reflex, (îl numim reflex vagal) dinspre gât, lăsat cu oprirea inimii. Noi medicii, ştim. Și nu agresăm nici faringele acela cruduţ şi nici sufleţelul speriat al bebeului, dacă nu-i de ce.
Sau. Aceeaşi idee, adaptată adultului. Nu „ascultăm” ceva ce-i inutil, pe principiul “ţara arde şi baba se piaptănă”.
Okay.
Recunosc că poţi nimeri un medic superficial sau grăbit… e posibil. Dar unul vechi la care vii a suta oară, îşi alege singur metoda de informare.
Cumva… ca o gospodină care, sistematic, face sarmale bune, dar tu intervii în timpul gătitului, repetat, zicându-i:
- Da` nu guşti?
- Păi, nu. Le fac bune fără să gust. M-ai prins vreodată cu ele (sarmalele) prea sărate, sau nefierte, sau prea iuţi? Dacă nu, lasă-mă să le fac cum ştiu eu. Adică fără să gust din minut în minut.
….intr-un sens…..aveți dreptate….însă modul în care exprimați lucrurile lasă de dorit….nu cred că pe acest „ton” agasat pot fi „educați” pacienții…..
O primă și necesară soluție este să vă construiți un blog (în caz că nu-l aveți deja) șă să informați cum simțiți că ar fi mai bine. Ca medic, ca pacient, asistent, oricum. Să faceți deci mai mult și altceva decât mine. Decât a comenta de pe tușă. Succes! M-aș bucura să vă reușească, voi fi unul dintre followeri.
…..tare mult va mai place ….. sa sfatuiti……
Draga doamna doctor, va iubesc, va ador si-mi este foooarte drag sa va citesc articolele, doar ca acum imi permit sa nu fiu de acord cu dvs! Sunt medic pediatru de 20 si ceva de ani, de 16 ani in upu pediatrie si am cabinetul meu unde am vreo cateva sute de copii, cei mai multi dintre ei de cand erau bebelusi. Nu stiu cum o fi la adulti, dar la copii e musai sa faci un examen clinic complet de fiecare data, indiferent cat de bine cunosti copilul. Asa fac si in upu (acu, nu ma uit in gat daca copilul are mana rupta, in rest da), asa fac si la cabinet, asa am incercat sa invat toti rezidentii care mi-au trecut prin mana.
Argumente: daca nu intinzi sa palpezi burtica unui copil febril, cu dureri de gat si puroi acolea s-ar putea sa nu bagi de seama splenomegalia si sa tratezi o mononucleoza infectioasa ca amigdalita pultacee, daca nu pui stetoscopul sa asculti cordul la un copil cu dureri epigastrice, s-ar putea sa ratezi frecatura pericardica (shitt!!!), daca nu te uiti in gat la copilul care tuseste de nu mai poate si-i plin de raluri nu vezi aftele care-ti sugereaza ca pneumopatia cu pricina e virala si nu-i trebuie antibiotic, cel putin nu din prima, nu mai vorbesc de verificarea semnelor meningeene la fiecare copil febril sau, doamne-feri sa scapi vreo hepatosplenomegalie la vreunul asa mai palidut, care sa fie un debut de leucemie….
Acu, eu stiu ce-ati vrut dvs a spune, ca doar ma lovesc si eu de de-astea: „doamna doctor, da un eco la stomac nu facem, ca are diaree”, sau o raza la plamani cand el tuseste ca se-neaca-n muci, sau niste analize ca cere multa ciocolata . Dar, una peste alta, examenul clinic complet la copil cred ca e obligatoriu pentru toata lumea! Parerea mea
P.S. Faringele se poate examina cu spatula la orice varsta, nu se intampla nimic, mai putin la cei cu laringite naspa, cand poate declansa laringospasm! Pe cuvant de pediatru
Cand faci numai copii, toata ziua, si esti la primul contact cu ei, da. Dar medicul de familie are indeobste 3-4 informatii conexe la vazul pacientului, pe care medicul din afara nu le are. MF stie daca-i o mama anxioasa, stie daca-i un copil adus de 3 ori pe luna la primul stranut sau dimpotriva abandonat cu febra, daca mama respecta sau nu indicatii, daca baga anitbiotic dupa ureche si apoi revine ascunzand asta etc. MF prin specialitatea lui are alte coordonate decat pediatria ambulatoriu. De aceea, repet, cand el nu considara necesar sa bage spatula, nici nu-i necesar. Cazul meu. Si nu, nu fuseresc, nu ma grabesc, nu examinez din mers, nu-s superficiala.
Dar daca durerea aia de spate de care stii tu, medicul, nu e durere de coloana de data asta, ci un pneumotorace spontan? Daca in gat vezi epiglota cat casa? Sunt medic, dar inca nu am auzit de nimeni sa moara de reflex vagal din cauza unei spatule pe limba a nu trebuie sa i-o bagi pana in gat ca sa vezi amigdalele.
1.Faptul că nu ați auzit, nu inseamna ca nu exista. Exista.
2.Pneumotoraxul spontan (și nu doar el intra in diagnosticul diferential- de TBC osos, metastaze osoase, osteomielita, tumora locala, boala Hodkin cu adenopatia aferenta, ce ziceți?) are si alte simptome in afara durerii. Vormim aici de consulturile unui medic de familie cu vechime, experienta si care-si cunoaste perfect parohia. Mesajul meu catre pacienti il aplic si dvs, medic. E rugamintea sa porniti de la prezumtia nevinovatiei, cum ca interlocutorul dvs. nu-i cretin. A confunda un pneumotorace spontan cu o cervicartroza, ar insemna sa fii cretin, sa nu faci anamneza, sa nu fii atent, sa nu sesizezi elemente de garvitate, urgenta majora, sau elemente nou aparute. Or postarile mele pe blog nu-mi confirma idiotia. Zic eu…
Sunt medic pediatru. Am vazut o adolescenta de 13 ani, care acuza DOAR junghi toracic, in afebrilitate, fara tuse. Auscultatoriu (ca na…am ascultat-o si, culmea, am si percutat-o), murmur spre absent pe partea respectiva. Surpriza la poza… ditamai pneumotoraxul… spontan. Parerea mea este ca examenul clinic complet este esential la orice varsta si in orice caz, indiferent de acuzele subiective. Nu va mai spun de copii care vin cu febra si varsaturi, fara cefalee, fără semne de iritatie meningeala, la care, daca nu te uiti atent pe tegumente, poti rata niste mici petesii la nivelul scutecului de obicei, ceea ce e tragedie… meningococemia depistată tardiv stiti si dvs ce inseamna.
Nu critic, doar imi spun punctul de vedere. Uneori parintii, într-adevăr, solicita analize inutile, dar asta nu inseamna ca nu voi face un examen clinic complet de fiecare data, indiferent de semnele si simptomele pt care vine pacientul (sau este adus).
Nicoleta, am mai răspuns și altcuiva, tot pediatru. Textul meu e semnat de un medic de familie! Nu oricare. Unul în rural și care locuiește în sat. Unul care pornește examinarea deținând informații pe care pediatrul de la oraș nu el are, și care care poate urmări pacientul în evoluție acasă, (că-i peste drum).