Guestpost dr Oana Goidescu, chirurg, ne vorbeşte despre particularităţile vârstelor extreme la medic. Azi copiii, mâine vârstnicii/bătrânii.

N-am înţeles niciodată logica înlocuirii unei explicaţii pe înţelesul copilului cu o sperietură aiuristică şi nici nu ştiu ce se poartă la capitolul ăsta prin alte părţi, dar în zona noastră folclorică fac ravagii două texte deja clasice: „iţi taie popa limba” şi „ îţi face doctorul injecţie”.

La prima, m-a distrat dintotdeauna paradoxul de a speria un copil cu un om al bisericii , concomitent cu a-l învaţă să înjure, model – “să-l mănânce tata pe el, ce dăştept e „ –  apărând un mic domn Goe care, probabil, îi dă satisfacţii ăluia de l-a învăţat să suduie. Că poate înjura, apărat de platoşa copilăriei, acolo unde adultul nu poate. Acelaşi adult care zice şi „Doamne fereste”.

Dar efectele spirituale nu-s de competenţa mea, consecinţele educaţiei le văd zilnic, deci… să trecem la a doua. “Fii cuminte, că altfel îţi face doctorul injecţie!”

Ce-aveţi cu doctorii, extins şi la tot personalul medical şi, mai ales, ce aveţi cu copiii voştri? Ce rău v-am şi v-au făcut? Educaţia medicală la cei mici ar trebui să includă (pe lângă spălat, tuşit mai cu fereală şi netestat orificiile naturale cu obiecte) şi un minim ghid de comportament în caz de boală. Altfel nu te aştepta să coopereze la regim, tratament, diverse interdicţii. Dacă tu, adult, îl sperii că se va întâlni la un moment dat cu un diavol în halat, înarmat cu ac şi pus pe provocat dureri, sau că tratamentul injectabil e o pedeapsă, să-mi spui cam cum te aştepţi  să fie întâlnirea dintre medic şi micul suferind?

De obicei găsim copii, în cel mai bun caz „păliţi brusc de catatonie”: nu mişcă, nu suflă, nu vorbesc. Sau, varianta opusă, păliţi brusc de-un instinct de conservare exacerbat: copil urlând şi zbătându-se. Cei din urmă, sunt de obicei însoţiţi de mămici, tătici, bunici, unchi şi mătuşi cu acelaşi tipar comportamental. Urlă, se bat cu pumnii în cap sau piept, aerul devine brusc obstruat de haine, plimbatul brownian pe lângă copil este însoţit de nevoia bruscă de a-l pupa, drăgăli, sau de a-l întreba de zeci de ori dacă-l doare.

Ca o paranteză, am avut la camera de gardă copil însoţit de mămica îmbrăcată doar de la brâu în jos, cu motivaţia că – de emoţie – a uitat că evenimentul a prins-o când îşi spăla subsuorile.

Deci nu prea mai încăpem noi pe lângă suferind, iar tentativele de a diminua populaţia însoţitoare aduc după ele blesteme, caracterizări nu foarte măgulitoare pentru medic şi asistent şi tot aşa.

Cu ocazia, asta hai să trasăm nişte sugestii:

– Suflatul în plăgi (răni) e periculos, încărcătura bacteriană din gură e mai aprigă decât aia din dos. Pe scurt, gura bate curul şi la capitolul ăsta.

– Dacă te agiţi ca o găina proaspăt decapitată pe lângă copil, nu faci decât să-l sperii. E destul de speriat şi fără să urli tu.

– Să mă ameninţi că tu faci moarte de om pentru copilul tău, nu mă impresionează. Deloc. Și nici original nu eşti, aşa că las-o baltă. Plus că s-ar putea să-ţi amintesc că tu mi l-ai adus în starea aia, nu i-am pus eu piedică, n-am lăsat la îndemâna lui cuţite sau apă fiartă, iar la momentul la care s-a petrecut incidentul, tu răspundeai pentru el.

– Că veni vorba de răspundere… mama nu l-a făcut prin diviziune directă şi, la bunica tu ai ales să-l laşi, aşa că lasă figurile de cocoş şi nu mai ameninţa că te răfuieşti tu acasă cu aia care n-a avut grijă de copil. Aerele tale de macho îi fac pruncului un deserviciu. Și pe termen scurt, şi pe termen lung.

– Un copil anterior sănătos mai cade, se mai juleste. Nici tu nu te uiţi tot timpul pe unde mergi. Dacă-l aveai lat în pat sau cărucior era mai bine?

– Pentru cei care îşi aduc copiii la spital cu dureri abdominale: să ştiţi că dragostea părintească nu se manifestă prin cumpărarea a tot ce-i trece copilului prin cap! Dacă i-ai luat suc, cipsuri , pufuleţi şi ciocolată în completare la cartofi prăjiţi şi burger… nu te mira că are guriţa gheizer.

– Las-o şi pe maica-mea în pace, ştie cu ce mă ocup. Și n-o interesează părerea ta despre cum ar fi trebuit să-şi crească fata.

Pe scurt, nu ne mai folosiţi pe post de bau-bau. E păgubos. Și încercaţi ca, odată ajunşi la cameră de gardă, să faceţi diferenţa între suferinţa copilului şi cea personală. N-o să va convingeţi copilul că-l iubiţi zăngănind corzile vocale. Și nici nu-l ajutaţi. Iar asta, când CHIAR are nevoie de voi!