O fi bătaia ruptă din rai?

Nu mi-am bătut niciodată fiul.

„Bătut”? NICIODATĂ. Uau. Păi, ceva mai degradant greu de găsit. Și nu doar că nu l-am bătut, nu l-am atins niciodată fizic altfel decât tandru.

Nu îmi amintesc nici să fi ţipat la el, zău. Să-l fi jignit, ofensat – noi singuri, sau cu alţii de faţă. Să-l fac bou – tâmpit – cretin. De ce? Fiindcă: de era bou, tâmpit, cretin, era vina mea că l-am născut/crescut aşa, deci trebuia să-mi urlu mie. Iar dacă nu era, n-avea rost să-i spun că ar fi. Logic, nu?

Nu îmi amintesc să-i fi zbierat ceva acuzator. În general… nu cred să fi zbierat vreodată la el. Țipetele nu sporesc forţa mesajului.

Nu l-am pedepsit niciodată.

Nu i-am interzis nimic, cel mult am argumentat de ce „nu-i o idee bună să…”

Hai că ceva-ceva din negura vremilor parcă totuşi… el licean, tip altminteri foarte punctual, îi picase curentul mobilului, nu m-a sunat şi a întârziat vreo 3-4 ore acasă, se făcuse ora unu noaptea, eu defilam ture afară pe stradă-n beznă, sufocată de îngrijorare. Când l-am văzut că apare-n zare, ca o floare abia dezghiocată, i-am ţipat, cred, ceva de genul:

– M-ai nenorociiit, copileee! Să nu mai faci asta niciodată, că te ucid!

– Na şi tu, mum. Dar n-am avut curent la telefon şi a fost un spectacol tare mişto!

– Comenteezi? Ca la pateul Antrefrig??

Și cam atât a fost.

Și totuşi a intrat în viaţă bine instruit şi educat, fără sincope şi aberaţii comportamentale sau decizionale. Nici măcar n-a plagiat teza de doctorat, omu. Chit că nu l-am tocat în bătăi de mic.

PS: N-am fost nici eu, never ever, protagonist al zicalei “Că femeia nebătută e ca floarea neudată”. Și nici tare ofilită nu mă simt de aia! Başca-mi arde de scris pe febeu în loc să pun de-o tocană pe plită.

Ooo şi mi-am amintit ceva, apropo de bătut neveste. Cum se redactează ştirile-n presă.

“A bătut-o fără nici un motiv”. Normal. Fiindcă de-ţi dă motive, cum ar fi temperatura nepotrivită a ciorbei dă potroace, atunci da, e firesc s-o tupăi, să-i stâlceşti muierii moaca. Dar aşa, fără niciun motiv…