Vasile Andreica guestpost.

Scrisă în 7 ianuarie 2016. 

 

Tocmai m-am întors de la Filarmonică, prima înfăţişare a Concertului de Anul Nou. Spectaculos, simpatic, Oana Trîmbiţaş e o scumpică, Petru Burcă un showman, ne-am simţit bine cu toţii. Cred că şi mâine va fi plin.

S-a cântat din „Don Giovanni”, opera mea de suflet, alături de „Dama de pică”. Cine mi-a citit piesa „Regele şi regina” ştie.

Cândva spuneam că în mine se bat Don Juan şi Buddha. Don Juan, care caută cu încăpăţânare absolutul în femeie, orice femeie, şi Buddha, care fuge de femei ca de foc şi caută absoluta linişte, stingerea tuturor patimilor, Nirvana. Sunt două extreme. Una telurică, alta… cum să zic eu, metacosmică, în spaţiul vid unde nici măcar ideea eului nu mai e reţinută.

Unul se înglodeşte în viaţă, altul îi întoarce spatele. Şi cearta dintre ei e cam definiţia schizofreniei.

Am iubit femeile de când mă ştiu. La fel, muzica. Dar… din părţi, din extreme, când prea, când foarte, când cu retrageri violente şi căutarea detaşării. La fel prieteniile şi entuziasmele mele culturale au fost sfâşiate de lupta dintre cei doi: unul hiperimplicat, altul levitând deasupra tuturor lucrurilor celor întruna deocamdată.

A venit noua lectură, după ani buni, a minunatei Bhagavad Gita, şi a intrat Krishna în sufletul meu, cu toate legendele lui, şi a făcut curat pe acolo.

La drept vorbind, Krishna îi cam reduce la tăcere pe amândoi. Don Juan e pui mic pe lângă un individ cu 8 neveste oficiale, 16.000 de femei în harem, plus prietenele din tinereţe, acele „gopis” de care povesteşte atât de colorat Bhagavata Purana. Iar Buddha nu a avut tupeul să pretindă că este întruparea Dumnezeului suprem – de fapt, nici nu a prea abordat tema Dumnezeirii. În fond, buddhismul clasic – dacă nu e îmblânzit de influenţe hindu, cum se întâmplă în Mahayana – e un autism rafinat, construit cu grijă.

Aşadar, Krishna, care cântă la flaut, care iubeşte fetele şi le atinge inimile dedublându-se încât să fie unic pentru fiecare, Krishna care excelează în toate domeniile lumeşti şi totuşi rămâne deasupra lor cumva, cu un zâmbet suveran, i-a scos pe Don Juan şi Buddha afară în şuturi şi m-a învăţat, ca pe Arjuna cândva, că viaţa se trăieşte făptuind întru bine, cu detaşare şi mintea unită în Divin, că viaţa se iubeşte întreagă, că e o vreme pentru muzică, una pentru dans şi iubire, una pentru lupta cu demonii, una pentru pace, una pentru război. Şi că „întruna deocamdată” e o binecuvântare şi nu un blestem, cum crede Buddha şi cum par să creadă şi alţi aşa-zis religioşi.

O iubită a mea îmi reproşa pe vremuri, în ceea ce a fost poate singura noastră ceartă, că aveam tendinţa ca, în timp ce pretindeam că o iubesc, să înghesui sub numele ei doar părţile care îmi plăceau sau îmi conveneau. Asta în timp ce sub numele ei se reuneau toate stările şi rolurile jucate în viaţa sa, dar toate, chiar şi cele care mă incomodau sau chiar îmi repugnau. O femeie – un om, că şi femeile-s doar oameni – nu se iubeşte pe bucăţi, ci integral. Aşa şi viaţa toată.

Abia azi am înţeles mesajul, în sala Filarmonicii, ascultând „Don Giovanni”, privind mulţimea, mână în mână. Domnul Krishna a trăit şi a iubit din plin, chiar şi pe câmpul de luptă de la Kurukshetra, despre care voi mai scrie. N-a fugit, nu s-a ferit, nici n-a pus prea mare preţ pe contingenţe trecătoare.

„Yoga”, leitmotivul din Bhagavad Gita, înseamnă „unire”. Krishna m-a reunit cu mine însumi şi cu Dumnezeirea. Dacă e să îl cred pe Eminescu, pot muri liniştit.

Sau, poate, tocmai de asta, de-abia acum începe.