Langoşul, pisica, şoanca şi fraiera

Textul de mai jos este “semnat anonim” de o prietenă numită Doamna Fraierica.

Este guestpost, iar povestea-i proaspătă şi absolut reală. De vreo două-trei zile, Arad. Povesteşte ea:

De o lună şi ceva “mă manifest” ca ofertant în piaţa de hrană şi accesorii pentru animale, un fel de prăvălie cu d-astea.

Început anevoios. Investiţii drămuite, stoc limitat, vânzări mici etc. Naştere cu travaliu lung, într-o piaţă tot mai plina, a unei mici afaceri personale.

Buun, cum ar zice o pretenă precepută într-ale scrisului.

O altă zi de lucru cu vânzare modestă se apropie de final. Ora 16.45 –  program până la 17. În prăvălie  intră foarte jovial un ins obişnuit, mă salută (spunându-mi pe nume!!), se apropie şi, până sa ma dumiresc, îmi sărută mâna cu mare respect.

N-aş  spune că mă simţeam confortabil, pentru că eram cu mâinile muncite, să zicem nepregătite pentru un asemenea gest.

Face o introducere politicoasă şi familiară despre mama lui care mă cunoaşte şi pe care eu trebuie s-o ştiu de la langoşeria din piaţă, (piaţa e la circa două minute de magazinul meu).

Nu mă dezmeticesc pentru că, recunosc, de un bun dărab de  vreme sunt foarte multe persoane care mă salută ca pe cineva cunoscut, fără să-mi amintesc  de unde şi cum ne ştim. Și pun asta pe seama vârstei, adică mulţi ani, multe întâmplări, mulţi oameni cunoscuţi şi daaa, din fişiere se cam şterg unele date, nume, întâmplări, chestii d-astea.

Mă las purtată de conversaţie, insul intră repede în subiect: “M-a trimis mama să cumpăr câteva bucăţi de Leagănul pisicii” – un accesoriu scumpuţ, cam de fiţă, dar mâţele au şi ele stăpânii pe care-i merită, îmi zic io.

În dotare aveam tri bucăţi. Două de dimensiune identică dar culori diferite şi un model cu dimensiune mai mare.

Foarte hotărât îmi spune că trebuie să cumpere 9 bucăţi din modelul mic şi 17 (da, 17!!) din modelul mare. În total, după reducerea pe care din proprie iniţiativă o propun, iese o sumă de 2500 lei.

WOW, nu-mi venea să cred pentru că era nesperat de bună afacerea. Insist totuşi şi întreb:

-Chiar atat de multe? E ok?… Suma este 2500 lei, adică 25 de milioane vechi! încerc eu să-l anunţ pe om, ca să nu comită vreo confuzie.

Foarte degajat spune:

-Da da, e ok, stiu că-s circa 500 de euro. (Bonus zilnic – îmi va aduce langoşi câţi vreau????)

Am luat-o ca pe o încercare de a-mi reconsidera oferta şi îi spun – sincer de fapt – că nu-s fan langoşi.

Și acuma cu adevărat intru în trepidaţie pentru că eu nu aveam aceste cantităţi şi îmi era teamă că nici furnizorul meu  nu ar avea.

Mintea mea o luase razna, nu gândeam decât cum să fac, cum să-mi întreb furnizorul, cum să nu pierd clientul. Cu oareşce sfială îi spun că pentru o asemenea comandă am nevoie de bani in avans, e total de acord, o sună pe mama la telefon, îi explică situaţia şi împreună  decid sa o trimita pe dânsa să schimbe 500 de euro.

Eu eram cu mintea “bandă la casa de marcat”.

Insul o întreabă pe mă-sa la telefon şi ce fel de mâncare uscată tre sa ia (un sac!!), eu intrasem deja în fibrilaţii.

Ce mai, Moş Crăciun tocmai era în prăvălia mea.

Foarte preocupat, cu telefonul la ureche, într-o continuă conversaţie cu mă-sa, îmi cere un pix şi, pe pagina unui caieţel de-al meu, notează ceva. Am dedus mai târziu că  era vorba de jambon, 2 bucăţi.

Rupe foaia de caiet şi încheie conversaţia telefonică.

Pentru că toate astea deja consumaseră sfertul de oră de final de program, mă întreabă dacă pot să aştept pâna vine mama de la Kaufland unde s-a dus şi voi primi banii schimbaţi.

Intram în prelungiri absorbită, speriată de faptul că furnizorul (din fericire!) nu raspundea la telefon, de teamă ca voi lua avansul şi nu voi avea de unde să-i procur toate obiectele. O avalanşă de gânduri.

Insul se pregătea să plece să ia jamboanele, îmi împărtăşeşte teama că nu-i vor ajunge banii, că are doar  200 de lei, iar jamboanele costă 223 lei şi se grăbeşte să nu închidă la jamboane.

Redau dialogul:

– Doamna  Fraierica, vă rog, nu aveţi să-mi daţi o sacoşă, o pungă mai mare, că eu le-am lăsat în maşină si…

– Am (şi îi dau o sacoşă/pungă mare)

– Va rog, mai am nevoie de una, am două jamboane.

– Sigur! (şi-i mai dau una şi dă să plece)

– Să vă aduc un langoş?

– Nuu, vă rog, imediat merg acasă şi nu prea le am cu langoşu.

Il plezneşte un gând şi se întoarce:

-Doamna Fraierica, vă rog, până vine dânsa cu banii, nu-mi puteţi da 23 de lei, că nu-mi ajung pentru jamboane!

Și acuma mă plezneşte pe mine Țapa pe care tocmai mi-o luam.

Cântăresc în viteză opţiunile: dacă îi dau banii – s-au dus. Dacă nu-i dau, eram în faţa unui ins ce putea deveni imprevizibil în faţa unui refuz. Sunt doar 25 de lei, merită riscul?

Preţ de o secundă încerc să mă gândesc din care buzunar să scot banii. În buzunarul stâng am bancnote de 10,5,1-lei.

Scot banii, convinsă că zarurile au fost aruncate. El forţeaza puţin:

-Vă rog, daţi-mi 30 de lei.

Eu număr 25 de lei, îi înmânez şi nu mai pot scoate nici un sunet.

Iese pe uşă, la câteva secunde deschid uşa şi îl urmăresc cu privirea, se îndepărtează vobind la telefon.

Îmi adun materialele de promovare din faţa prăvăliei, îmi închid casa şi computerul, sting lumina şi mă apucă un râs isteric din care nu mă pot opri minute bune.

Incui prăvălia, urc în maşină şi continui să râd până acasă, vorbind de una singură cu voce tare în maşină.

semnează: D-na Fraierica