Azi, dacă stau bine să-mi scutur simţămintele, constat că eu nu urăsc comunismul. Nu mai mult decât comuna primitivă, sau feudalismul. Pur şi simplu m-am “înţelepţit”, maturizat, asumându-mi că am trăit nişte ani în comunism şi… gata. Fiindcă intrasem în viaţa reală, ca salariat, odată cu revoluţia, eu nu am cunoscut comunismul decât copil, adolescent, apoi extrem de tânăr şi novice adult. El, comunismul, nu m-a atacat personal ca pe alţii, eu nu am avut deportări în Bărăgan ale părinţilor, confiscare a averii, a caselor, a afacerii, nici bătăi securiste prin beciuri.

Că l-am detestat, atunci când îl trăiam live? Daaa! Că m-am bucurat enorm de căderea regimului şi a Ceauşeştilor? Daaa! Chiuiam pe stradă de fericire. Că am stat, pe durata evenimentelor decembriste, de gardă la spital, voluntar, cu zilele, cu nopţile, fără să mai trec pe acasă, DA. Dar asta nu înseamnă că-s revoluţionar. Nici mamă de tânăr împuşcat, pentru ca eu să pot scrie astăzi, nu sunt. M-ar fi bătut Dumnezeu să-mi fac patalama de revoluţionar. Și nu-mi era greu.

Aşa, nici antipatia mea faţă de comunism, simţită acut pe atunci, nu-i astăzi ură viscerală, cum mulţi o mai au. O au justificat. Eu nu. Este doar leagănul tinereţii mele. Bunicii mei, cu părinţii de mânuţă, copii, s-au refugiat din Basarabia, lăsând acolo tot tot. Deci mai degrabă ar trebui să urăsc ruşii sau nemţii. Derutată, am decis să nu urăsc nimic pe lumea asta în afara bolii incurabile şi a morţii. Nici măcar a alegerilor mele greşite.

Acestea fiind zise, eu explicată, veţi înţelege de ce voi scrie despre traiul meu în comunism, total neagresiv şi  fără exces de zel în a-l condamna. Nu-s eu cu astea. Nu mă simt virgină socialmente, ca să-mi permit judecăţi postume şi nici nu mă simt victimă violată într-un act sexual pe care şi eu l-am acceptat, din naivitate, chiar dacă partenerul s-a dovedit ulterior, în pat, un imbecil agresiv. Nu-i el violator, ci eu neinspirată în acceptare. De aceea cred (şi cu asta închei!) că el, comunismul nostru românesc, va muri doar odată cu moartea ULTIMULUI cetăţean român care a apucat să-l respire o dată extrauterin. Chiar contestatar fanatic, azi. Ai tras o gură de oxigen comunist? Atunci EȘTI infestat comunist. Virusul nu poate fi eradicat cu vaccin. Numai prin ignorarea detaşată a istoriei. Generaţiile care ne vor urma, adică.

Scuzat îmi fie „brucănismul”, într-un context duios al amintirilor adolescentine! M-a luat valul.

Aşadar, sunt medic.

Copil fiind, la coadă la pâine, o coadă uriaşă, am auzit cum vânzătoarele şi niscai clienţi sătmăreni povesteau că fata doctorului cutare… (Ravasz cred, dar s-ar putea ca memoria să-mi joace feste), a intrat la medicină cu 10. Mi s-a părut ceva grozav! S-a declanşat ambiţia ca şi despre mine să vorbească lumea prin brutăriile din Satu Mare că am intrat la medicină cu 10.

După destul de mulţi ani când, împreuncă cu ai mei, decidem că acesta-i drumul, adică medicina, lămpiţa care îmi fila atunci când învăţam, era exact asta. Să intru cu 10, performanţă care s-ar fi apropiat de zecele Nadiei. Nu aveam habar ce înseamnă să fii medic, iar cei care zic că aveau habar dinainte, exagerează. Învăţatul a durat destul de mult, vreo doi ani, iar dacă socotim şi biologia de a zecea, chiar trei.

Faza cu biologia fusese ultima mea performanţă în jocul memoriei. Greţooos. Am învăţat cartea pe de rost, la propriu. Toată cartea. „Pe de rost” însemna inclusiv topica frazelor, inclusiv ultima lecţie, ceva cu „Ceauşescu, tinerii, sportul şi sănătatea”. O fotografiasem în creier. Dar nebunia nu s-a oprit aici. Vă amintiţi că, prin manuale, mai apăreau trimiteri către un om de ştiinţă celebru, Paulescu de exemplu. Era aşa: “figura 2”, iar la figura 2 era poza omului, cu un mic CV dedesubt. Eu reţinusem şi unde se face în text trimitere la figura 2, dar şi explcaţiile de sub poză, anii între care a trăit, ce a scris, ce a făcut.

Prima probă de examen fusese chiar ea, biologia.

Eram la Cluj la mătuşi, cu ai mei, l-am rugat pe tata, cu o zi înaintea examenului, să „mă asculte cartea”. Eu pe o canapea, tata pe un fotoliu, el cu manualul în mână şi… în ture de câte o oră, o oră jumătate, i-am spus toată cartea, el doar întorcea filele şi urmărea textul. Trebuie amintit că noi, pe atunci, nu eram evaluaţi cu teste grilă, ci „spuneam lecţia” pe foile de examen. După ce am terminat de zis cartea, tata a oftat adânc, a rostit:

-Dur de tot. Cum ai putut? Dacă nici tu nu intri, atunci chiar că…

În sala de concurs, un amfiteatru mare şi impunător, după ce îmi preluasem locul, foile, scrisesem numele- colţ dreapta sus, am aşteptat subiectele. Când comisia a venit cu biletele, se desigilau în faţa noastră, eu avem un singur gând:

-Oare ce ar putea să-mi dea, să nu ştiu?

Păi, nu găsiseră ce. Aşa că, la biologie, am luat chiar 10. La celelalte două materii nu, dar nici tare departe. Peste 9,50. Dar visul meu să văd 10 (zece) pus acolo, nu s-a împlinit, urma să intru pe poziţia a patra, după trei băieţi. Și câtă muncă depusesem, uff!!!

Ce ar fi, însă, de comentat aici.

Că efortul acesta uriaş, să învăţ o carte pe de rost, nu era suficient, câtă vreme nici şcoala, nici familia, nu mă antrenaseră să mă descurc eficient în viaţă. Fiindcă eu, cu o zi înaintea primei probe, n-am binevoit să mă duc până la Clinici, ca să-mi identific sala şi locul de concurs, habar nu aveam că acolo va fi un ocean de oameni, ca un muşuroi uriaş cu furnici. Mai ales că-s o catastrofă notorie la orientarea în spaţiu!

Am intrat senin pe poarta Clinicilor, sfertul academic, aveam manualul de biologie pe scoarţă, dar nu aveam habar în ce sală sunt repartizată şi nici cum s-o găsesc! Timpul trecea păgubos, ora de intrare se apropia de limită şi eu încă tot mă dădeam bezmetic de colo colo, în căutarea amfiteatrului meu. Ac în carul cu fân! Parcul mustea de clădiri şi etaje şi amfiteatre de toate dimensiunile, nu ca la liceul meu sătmărean, iar pe uşa fiecăruia exista o listă nesfârşită cu numele candidaţilor.

Devenea stare de necesitate, eram la secundă să rămân pe dinafară, dintr-o dobitocie. Aşa că, de disperare, am început să întreb tineri care se mişcau rapid şi păreau că merg la sigur, cum îi cheamă. Pe la al treilea tip agăţat de mine, dau de unul zis Cucu Mihai, cel care urma să-mi devină coleg şi prieten pe viaţă. Era clujean. Bucurie uriaşă! El Cucu, eu Chiran… da de, da de?

Mă iau după Cucu “la deal printre târşuri”, aproape că mă agăţasem de sacoul bleumarin al omului, (pantaloni gri, purta şi cravată!), nu cumva să-l pierd şi da, mă conduce la un perete pe care apar eu, Chiran, afişată pe listă!

Avusesem o baftă nebună care să-mi contracareze prostia istorică, iar Mihai Cucu nu mi-a cerut, peste ani, comision la această afacere care îmi salvase cariera. Ba mai şi onorează, cu prezenţa, acu un an, lângă Nora- colega şi prietena mea şi soţia lui, nunta fiului meu clujean! Domni sadea.

Cu biologia asta nebună, mai am o poveste drăguţă, din iarna care precedase examenul.

Sunt trimisă de ai mei, la mătuşi la Cluj, tren Satu-Mare- Cluj, cashflow solid în sacoşă, ca să fac câteva şedinţe de testare cu profi clujeni. Cele trei materii de admitere. Bio, fizică şi chimie organică. Taxele nu erau chiar sociale. Una dintre profe, cea de bio, mă primeşte amabil în locuinţa ei, o vilă, mă pune la un birou să scriu şi îmi dă nişte teme. Testare de trei ore. Când timpul va fi expirat, vine lângă mine, se aşază la corectat, eu deja fotografiam paginile cărţii pe coala de testare, iar femeia, cinstită, spune:

-Draga mea, nu are rost să mai vii la ore cu mine, să cheltui, eşti pe linie bună, asta-i linia. Repetă pănă-n vară şi va fi perfect.

Ies în zăpada de afară, buimăcită de glorie.

Se întunecase. Becuri stradale, cu lumină albă, făceau ca zăpada Clujului să-mi sclipească promiţător.

Cărămida cu bani rămaşi în sold atârna greu în buzunarele paltonului meu de stofă în carouri. Erau bani pentru vreo cinci-șase şedinţe de testare la bio. Nu văzusem niciodată aşa o sumă, ca bani de buzunar.

Mintea mea, deloc prăfuită pe atunci, face următoarea analiză logică. Mda. Deci aceşti bani erau pentru creierul meu. Dar creierul meu, harnic cum e el, a făcut ca ei să nu mai trebuiască folosiţi. Prin urmare, suma mi se cuvine. E a mea. De fapt, a creierului meu. Dacă nu-i mai dau părinţilor, nu înseamnă că fraudez, pur şi simplu iau ceea ce mi se cuvine. Peste câteva luni voi fi studentă. Ar fi cazul să sparg ceva bani şi să-mi dezvolt garderoba de intelectual. Parcă şi nişte pantofi Romarta, toculeţe şic, piele, ar fi buni. O poşetă faină, poate? Tricouri, două-trei bluze transparente, un pulover de lână moale… şi ştiu exact care…  Ahh, dar şi colierul acela verde cu brăţară şi cercei verzi!

Mdea. Logica mea e impecabilă, n-am nici un motiv să mă simt vinovată. Dacă mă duc acasă şi-i dau mamei banii, sigur intră la coşul comun. De ce ar intra? Am muncit pentru aceşti bani. Ei toţi dorm, plescăind plăcut din buze, când eu îmi setez ceasul să sune la şase, ca să repet!

A doua zi, alunecând pe gheaţă, îmi pun planul în aplicare.

Bat magazinele clujene şi mă trag la patru ace potenţiale. Îmi încarc o sacoşă cu ţoale şi accesorii care nu-s de purtat pe faţă, fiindcă decisesem „minciuna prin omisiune”, una dintre cele mai confortabile minciuni. Nu zici nimic, doar te faci că plouă. Te mai ostoieşti cu logica, în caz că îţi joacă feste conştiinţa.

Ajung eu acasă la Satu-Mare, (banii pe orele de fizică şi chimie fuseseră investiţi conform dosarului), şi bag senin tot conţinutul sacoşei frauduloase în dulapul meu de fată, mobilă furnir. Ordonat. „Marfa” urma să intre în circuit la Cluj la facultate, peste doar câteva luni.

Dar, ghinion cum sunt toate ghinioanele lumii ăsteia perisabile, într-una din zile, se apucă mama să-mi facă ordine în dulap, să scoată hainele pentru spălat, să le aranjeze pe cele curate pe umeraşe. Și brusc, dă peste comoară. O avere fără justificare fiscală!!

Mă aşteaptă să mă întorc de la şcoală.

Când am deschis uşa, fredonând vesel ceva, am văzut imediat pe ochii albaştri ai mamei că-i de rău… (dar eu mai aveam două-trei păcate pe conştiinţă, deci trag de timp ca să aflu care dintre ele a fost dezvelit, ăsta cu deturnarea de fonduri fiind cel mai slăbuţ!). Mama îmi arată comoara, întrebător şi fără cuvinte. Gheaţă pe irisul matern albastru, mai ieri cald. Mă exceda evidenţa. M-am simţit, aşa cum trebuie că m-aş simţi azi, goală-n pat, acasă la un bărbat însurat (ptiu, feri Doamne să fiu vreodată aşa de cretină încât să accept!!) şi să-i apară imprevizibil muierea din delegaţie, băgând cheia în uşă. Horror. Mă trec toate transpiraţiile, doar imaginându-mi scena! În faţa dulapului de fecioară, însă, eram live, nicio fantezie! Flagrant delict.

Bâigui explicaţii, dar intrasem pe adevăr, că nu mai aveam ce inventa!

Rămân desigur proprietar de drept al obiectelor, dar nu înainte de o şedinţă seara cu mama/tata procurori, eu acuzatul, despre lucruri care se fac şi care nu se fac în viaţă, despre minciună, fraudă, furt, încredere, demnitate, tot…

A durat mult, poate două ore. Eu pe colţar, privirea vinovată în podea, ai mei siguri pe sine, aşezaţi în fotolii.

Nu urmăream discursul deloc, n-aveau ce să-mi spună ca eu să nu ştiu! Nu mă puteau ului cu nimic.

Mai tresăream puţin când vocea tatei urca în intensitate, mă interesa doar să nu aplice pedepse drastice gen restricţii la discotecă sâmbăta şi, mai ales, să nu-mi confişte marfa. De aceea am mimat regretul faptei comise şi am jucat scena erorilor copilăreşti, naive, nicidecum scena unui produs social eşuat lamentabil în educaţia primilor optsprezece ani.