Zilele acestea, tata mi-a predat o cutie cu poze vechi.

Scrisori trimise de mine părinţilor sau bunicii, trimise de la facultate, scrisori pe care i le scrisese tata mamei… cândva dintr-un spital, două proze scurte ale mele – (de pe la vreo nouăsprezece ani), caieţele cu amintiri…

Nu ştiam că toate acestea există, le păstrase mama, iertată fie, undeva într-un sertat. Tata este cel al cărui umor se zice că l-aş fi moştenit şi care îşi priveşte chiar moartea, râzând. Scoate uneori perle de genul:

-Ziceau acolo la RMN că, la gratuitate, programarea investigaţiei ar fi pentru noiembrie. Fetiţă! Eu fac RMN-ul acuma, pe bani. Că altfel, în noiembrie, voi deja veţi fi cu mine la al doilea parastas.

Sau:

-Uite, îţi dau acuma cutia cu amintiri, (soră-ta şi-a ales deja pozele preferate, când a fost în România), fiindcă se vor face praf dacă le lăsăm pentru când veniţi voi moştenitorii să împărţiţi prada. O să vă daţi cu ele-n cap, printre vazele de cristal… şi praf se fac!

Atunci ne-am pornit, eu şi tata, să râdem moartea, despărţirile şi “modelul şacalilor moştenitori”. Celebra scenă din Zorba.

Ieri mi-am întins arhiva în dormitor pe pat, la mine acasă, mi-am aşezat ochelarii pe nas şi am început să mă plimb prin trecut. Citindu-mi tot felul de stângăcii din clasele mici, m-am pornit iarăşi pe râs sonor. Râdeam nestăvilit în vârful patului şi, încet- încet, printre hohotele de râs, au început să-mi curgă lacrimi rotunde, mari, pe obraz, iar râsul l-am transformat într-un plâns eliberator. Lung şi adânc şi tare adevărat. O amestecătură de hohote, de vai ş-amar.

M-am gândit la felul în care toate visele şi speranţele şi insomniile şi iubirile unei femei tinere (bunica mea, de exemplu) sfârşesc într-o poză veche lipită în album şi care nu mai are nimic comun cu amintirea bătrânicii care a fost bunica mea: blândă, căruntă, plinuţă, ochelaristă şi deloc “băgăreaţă în samă”. Că, bunica mea a fost cândva femeia aceea elegantă din studioul foto, cu pălăriuţa şic şi pardesiul pe-atunci modern. Dar ce poşetuţă!

Niciodată, până ieri, nu m-am uitat cu adevărat la pozele vechi, le-am privit doar suprafaţa. Niciodată n-am citit destinul din străfundul lor şi nu am dat viaţă personajului de pe carton. Personajele scrierilor mele au fost altele decât familia. Bunica era “just” bunica mea, nu am săpat mai adânc.

De ce?

Fiindcă eu însămi eram nepregătită să le privesc în străfunduri, fiindcă tot ceea ce mă înconjurase era judecat PRIN MINE, raportat la mine. Părinţii MEI, bunicii MEI. EU.

Dar ieri, mi s-a declanşat starea adâncimilor. Cine sunt/au fost ei, cu adevărat, în afară de a-mi fi fost izvor genetic?

Răsfoiesc mai departe albume.

Constat azi că moaca mea de adolescent, era tare simpatică în poze. Dacă aş avea o fetiţă cu aşa o moacă, n-aş pricepe în ruptul capului ce bai are şi de ce nu-i mulţumită cu sine. Dar eu, atunci când o purtam real, moaca mea mi se părea cam nereuşită. Și nu consideram deloc că soarta m-ar fi dăruit cu un fizic îmbucurător. Voiam să fiu ca alte fete, nu ca mine. Iar consolarea mamei, atunci când mă lamentam că am nasul mare, iar picioarele mi-s prea slabe:

– Dar tu eşti interesantă, să ştii! mă ucidea.

Cui naiba îi trebuia să fie interesant? Nu mai bine aş sparge piaţa masculin-adolescentină clasic, deloc interesant şi fără dubii?

Ohh, altceva, tot răsfoind!

Înţeleg brusc că nenii ăia cărunţi, cu burta revărsându-se peste slip la mare, (prietenii alor mei), care pe atunci mi se păreau cel puţin dezgustători, sunt exact nenii pe care azi îi văd fermecători, seducători şi sexi. Iar dacă cineva mi-ar fi spus, la 14 ani, că nenea ăla burtos de pe plajă e modelul bărbatului pe care cândva îl voi iubi pătimaş, mă sinucideam… Cât despre să-l las să mă atingă necuviincios, ioai!

Din multele amintiri, o scriere m-a lăsat pe gânduri. Am să o reproduc aici, la capătul acestei postări, este poezia “Crizantema” pe care am scris-o la opt ani. Clasa a doua. Am găsit-o datată şi “redactată” caligrafic într-un caieţel. Mi-am descoperit sever o virgulă lipsă şi am zâmbit la felul în care “poeta” a vrut s-o facă pe deşteapta, băgând cât mai multe cuvinte frumoase şi expresii rare, în versuri. Apoi, tot eu, am devenit brusc indulgentă cu mine, fiindcă citeam, în fond, o poezie scrisă de un copil de opt ani, nu spicuiam dintr-un nou volum de poeme recent premiat de USR. Aşa că nici nu-i rea poezioara, din această perspectivă!

Başca, pare-se , mi-am consumat în pruncie nevoia de a o face pe deşteapta, scriind. Adică de a te da deştept mai mult decât eşti. Peste ani, mă voi lupta enorm cu această capcană, antrenându-mă să scriu FIX atâta cât de deşteaptă sunt, nimic în plus. Cititorii simt imediat  impostura, iar acel 10% în care vrei să-i păcăleşti forţându-ţi limitele, strică tot mesajul.

Deci, let,s rock!

CRIZANTEMA.

(Am respectat toate erorile şi semnele de punctuaţie şi “Δ şi tot. Scuzaţi diletantismul rimelor şi al ritmului!)

Crizantema e-o floare de vis,

O floare de minunăţie.

Un veşnic şi-un veşnic abis

De melancolie, un paradis.

Cu roua-i cristalină se leagănă

Și-ngînă

Parcă o doină în surdină

Blestemă vîntul şi iarna păgînă

Din străfundurile adîncului

Pînă-n în înaltul infinit se cutremură

Soseşte tiranul morţii tiranul gândului ei

Și ne-ncetat blestemă blestemă

Furia vântului

(Otilia Chiran, la 8 ani)