(Otilia Țigănaş, din volumul Poezii vânate de fisc)

 Luni. Telenovelă

 

În faţa bisericii, forfot de stradă.

E luni şi părintele brun, rezemat

De soclul de piatră, pare să vadă

În glezna mea fină un cuib de păcat.

 

Deşi calc nesigur, zâmbesc a tărie,

Arunc vâlvătaia altan spre părinte.

Ezit… Mă întreb cum mi-ar curge şi mie

Silabe din pagina scrierii sfinte.

 

Simt tremur pe banca mustind a tămâie

Cu lecţii de biblie-n spasme mentale.

Pe tălpi mă cuprinde răceala din dale,

Madona din ramă îmi pare lălâie.

 

E luni. Îmi fac planuri pe ore şi zile

Ţesute pe schema chemării ce-mi trece.

Eşarfa mulată pe ceafa rece,

Palmele-n rugă le culcă umile.

 

Șezând, mă surprind cum îmi scutur credinţa

Când preotul meu mă invită la birt.

Sub haina de blană îmi caut fiinţa

Ascunsă sub sâni cu aromă de mirt.

 

Apoi, cu o mână întinsă, sculptată,

Dărâm căutarea privirii de-amvon.

Aleg prefăcut  într-un tulbure ton:

Portret de fecioară nevinovată.