Procentul proştilor într-un grup uman este constant.
Iată o scrisoare iniţial „privată”, pe care am decis-o brusc „deschisă”, pentru că răspunde multor proprietari de grupuri virtuale, saituri, pagini pe FB care îşi pun probleme.
Draga mea,
Îţi scriu fiindcă am o mare experienţă în dialog virtual şi pe grupuri. MARE. Iar tu vrei azi să-ţi închizi grupul, frustrată de cei câţiva membri care te-au întristat. Și te frămânţi şi ai dubii.
Eu însămi sunt semnatarul propriului sait, pagină FB, blog etc. Și am traversat stări contradictorii ca tine: găsirea fâşiei înguste dintre dictatură şi „democraţia” dusă până la nedreptate sau ofensă.
Ce am aflat?
Că, în orice grup, indiferent de numărul membrilor, chiar stabilind dinainte reguli, există o rată constantă, un procent asumat de rău voitori. Hai să le zicem proşti, fiindcă nu exagerăm. Ei respectă statistic procentul prostiei umane într-un grup, cam acelaşi în Togo, în România toată, la un botez sau într-o fabrică de confecţii, să ştii. Procentul de proşti per grup uman este acelaşi, mă tem că nu ţine nici măcar de gradul de instrucţie. Diferă doar forma de exhibare a prostiei. Normal că altfel îşi va dezvălui prostia un pilangiu cu patru clase la birt şi altfel un medic într-un grup de medici, sorbind din cafea în pauza simpozionului.
Am mai aflat că încercarea de a-i defini pe troli pe net, o faci în maximum două răspunsuri explicative şi amabile. Iar dacă demersu-i inutil, blochezi fără alte explicaţii.
Un grup are nevoie de ordine, reguli, moderare, nu poţi să-l laşi să curgă necontrolat. O ia razna.
Cârcotaşii, trolii, nu-s mulţi. Se pot identifica rapid şi trebuie îndepărtaţi. A-i educa e o greşeală a moderatorului. Fiindcă polemica va schimba direcţia grupului, intenţia postării, îi va obosi şi irita pe restul etc.
Unanimitatea-i utopie sau dictatură, aşa-i, dar între unanimitate şi grup controlat de o mână de războinici fără miză în loc de proprietar, e drum lung.
Argumentul pentru care poţi să-ţi permiţi să blochezi după două încercări, este acela că-i grupul tău, munca ta, nu eşti emanaţia unui vot naţional, n-ai obligaţii faţă de membri, în sensul că nu le eşti subordonat – aşa cum ar trebui să-i fie nişte parlamentari, poporului votant.
Le eşti gazdă. I-ai invitat şi te-ai zbătut să găteşti, să aranjezi masa, să răceşti vinul.
Iar la mine acasă, la masa mea, în sufrageria mea, tu invitat, poţi exprima opinii, abia apuc s-o faci! Dar n-ai să domini masa cu discursuri – monolog incomodându-i pe restul, n-ai s-o jigneşti râzând vulgar, cu gura plină, pe doamna din stânga ta şi nici n-ai să te pişi în paharul de cristal pregătit pentru şampanie. Cum pot fi mai clară?
Cu drag, Otilia
