Didi

Câinele meu este rasa… Grigorescu. Adică, s‑a născut în cartierul Grigorescu şi a trăit, aproximativ două luni, sub o bancă plasată între o Alimentara şi un Bar de zi. Câte ceva de‑ale gurii mai pica din plasele gospodinelor. Şi câte un picior în cur, de la vreun beţiv agresiv. A cunoscut greutăţile vieţii, până ce s‑a trezit într‑un apartament de bloc turn. E, de fapt, o căţeluşă, care fu botezată Didi. Acum are trei ani şi o ştie tot cartierul. Corcitură cum e, are o personalitate accentuată dublată de un aspect fizic aparte.

Didi nu scuipă şi nu aruncă chiştoace de ţigară în lift, nu mănâncă seminţe pe casa scărilor şi nu scapă intenţionat ambalaje de bomboane şi biscuiţi în acelaşi loc, nu scrie pe pereţi îndemnuri erotice, nu dă foc la butoanele liftului, nu se ceartă înjurând ordinar, nu borăşte la intrare în bloc, nu aruncă saci menajeri plini cu mizerii pe alei, nici sticle de plastic, pachete de ţigări, coji de banane şi altele la rădăcina blocului, nu zgârie capota maşinilor, nu ascultă manele cu difuzoarele date la maximum, nu sparge geamuri şi nu te înjură de mamă… Didi îşi face doar nevoile, întotdeauna unde există o bucăţică de pământ şi oarece fire de iarbă. Şi latră la anumite persoane care nu‑i plac, numai ea ştie de ce. În rest, mă scoate din sărite cât e de prietenoasă cu toată lumea şi câtă încredere acordă majorităţii. Didi are o blană în trei culori.

Vecinul meu, un tip gras, mereu duhnind a ceva, fapt pentru care Didi îl apreciază în mod special, o alintă ţipând după ea „tricoloarea mea drăguţă” sau „drapelul meu neastâmpărat”… Îmi zice mereu că pe Didi trebuie să o facem lider, să o propunem pentru viitoarele alegeri, chiar şi de‑o fi vorba doar de cele locale. Asta convinge poporul, nu mai trebuie pictată, zice el. Şi‑am putea înfiinţa şi un partid baban, mai are grăsanul ideea, unul de‑al nostru, de‑al blochiştilor. Al oamenilor care trăiesc în bloc, că suntem mulţi. Mulţi dar cinstiţi. Că dacă n‑am fi cinstiţi, mai perorează el în timp ce Didi aprobă mişcându‑şi coada, am locui la vile. Iar partidul ăsta pe care l‑am înfiinţa pentru noi şi pentru Didi, s‑ar putea numi Partidul Oamenilor Cinstiţi, adică POC! Sună bine, e marfă, mai zice grăsanul asudând de entuziasm iar Didi îi linge un deget, semn că se şi vede şefă de partid. Îţi dai seama, vecine, mai zice vecinul, ce de membri am putea aduna, un potop de semnături, mergând din bloc în bloc şi spunându‑le blochiştilor că oameni mai cinstiţi ca ei nu există în ţara asta. Iar Didi, tricolorul meu drăgălaş, va fi în frunte!

Didi mârâie încântată. Eu zâmbesc şi sunt mândru de căţeaua mea. Grăsanul asudă şi pute, făcând planuri pentru viitoarele alegeri. Am împânzi oraşul cu imaginea ei, păi o să le salte inimile alegătorilor când or vedea ce blană tricoloră are, ce siluetă, că‑i suplă, aşa trebuie, mai zice vecinul, nu se pot propune ca lideri nişte indivizi graşi… ca mine. Râde vecinul, puţin îi pasă de grăsimea care‑l inundă. Ăştia ca mine, mai explică el, sunt ăia de gândesc, pricepi mata, ei fac planurile, concep tactica, ţin spatele celor împinşi în frunte. Deci… mai gândeşte‑te şi mata la Partidul Oamenilor Cinstiţi. Poţi să zici că‑i o idee tâmpită?

L‑am aprobat întru totul, mai ales că Didi dădea semne de entuziasm nestăvilit. M‑am despărţit de vecin, pocnindu‑ne palmele, în timp ce alţi vecini, de la etaje superioare, coborau pe scări târând după ei brazii de Crăciun, împânzind scările cu ace verzi, crenguţe, ambalaje de bomboane, bucăţele de vată… Asta pe Didi o lăsa rece. O reacţie firească pentru un viitor lider.

Radu Țuculescu