În (prima) tinerețe, eu medic stagiar, locuiam într-o casă naționalizată, pe strada Eminescu, la numărul 50, Arad. Iar geamurile dădeau exact la biserica de peste drum.

Într-un an, la Înviere, venise și tata la mine (la noi, de fapt, fiindcă nu eram singură).

Eu propteam pervazul cu coatele, fumam, beam vin roșu și urmăream de sus Învierea.

Tata, care nu o dată mi-a spus lucruri ce nu mi-au plăcut și pe care azi le repet de parcă ar fi ale mele fiindcă azi îmi plac, se așază în fotoliu, pregătește cuvenita pauză oratorică menită să-l facă ascultat, și zice:

-Știi, Otica? La Înviere, fie te duci să participi cu toată ființa, fie o refuzi și stai acasă. Dar nu cred că-i bine s-o privești de sus!

Îmi strica voia bună de sărbători, liberele de la spital, n-aveam chef de teorii, m-am uitat urât. Trag un fum sarcastic. Tata continuă:

-La Înviere nu poți fi chibiț!