Aș vrea să vă explic ce s-a întâmplat, de fapt, în acea noapte.

Aveam patru ani, eram la bunici, în apartamentul de la etajul întâi al unei case naționalizate sătmărene. Înalt apartament. „Sătmar” este orașul meu natal, Satu-Mare. Bunicul așeza, uneori, o blană mare de urs pe soba albă de teracotă, încălzită cu lemne, mă culca acolo sus pe teracotă, atunci când nu frigea prea tare, îmi plăcea sus pe urs, tot acolo usca Bunicu semințe albe de dovleac, le întindea atent pe filele unui ziar sătmărean comunist, probabil un titlu conținând cuvinte gen „roșu”, „flacără” sau „cronică”… Eram fericită.
Un dulap de haine negru, uriaș, era locul în care mă ascundeam printre paltoane mirosind ușor a naftalină, întuneric, Bunicu bătea cu pumnul în ușa dulapului și striga ușor cântat:
-Măi țiganii, măăăi!!
Scenariul îl desemna pe Bunicu un țigan care venea să mă cumpere și să mă scoată din dulap, eu jucam alternativ două roluri – al mămicii care nu își vinde copilul la țigani, apoi al copilului care se teme de țigani… nebunie curată…
Întreba Bunicu, după ce luam masa (eu mâncam tare în silă, eram slăbuță și nu mâncam, spre rușinea familiei nu prea eram de scos pe Corso în ciorapi treisferturi albi ajurați), așadar întreba bunicu:
-Otilia, vii să jucăm „Măi țiganii măi”?
Mă aruncam spre dulapul mare și negru, printre hainele de pe umerașe, în așteptarea țiganului care să mă cumpere, un joc minunat, ohhh- puțin spus minunat, era un vis! Îl jucam fără să știu nimic despre discriminare sau rasism. Iubeam jocul, iubeam tot.
Patul mare al bunicilor, mereu cu așternuturi foșninde, verzui, plăpumi de mătase matlasată roșie, avea la picioare o măsuță plină cu mere, un canceu din sticlă umplut cu apă. Ador cuvintele canceu și cancioc, dacă le cânți ritmic sună ca un dans african… Lângă canceu – un pahar, niscai flacoane cu medicamente, ochelari, cărți. Bunicii mei aveau fiecare câte o noptieră și o veioză, citeau mult, erau învățători, citeau rusește și românește cu aceeași plăcere și ușurință, erau basarabeni refugiați. Coarda secretă care îmi zvâcnește la muzică de pahar, la pileală deci, este una cu accent rusesc. Așa vorbeau bunicii mei. Cu accent rusesc. Mai ales bunica. Eu nu am amintirea jocului popular românesc, a nunților, a bocetelor, a horei, a tăierii de porc… Eu am amintirea bunicului fredonând rusește pe asfaltul sătmărean. Și ironia sorții, pe fundal auzeam și învățam cuvinte ungurești.
Bunica mă striga:
-Atilia, vinăncoaci! (ar fi stupid să pun cratime aici, nu-i așa?)
Trebuia să mănânc merele de pe masa de la picioarele patului, fiindcă merele sunt sănătoase, iar acolo unde intră mărul pe geam nu intră doctorul pe ușă, sau ceva de genul, soare, oricum detestam merele, le înghițeam doar pentru că bunica îmi înțepa sâmburii de măr cu acul, pe o ață macrame, într-un șirag lung și îmi făcea mărgele frumoase și îmi făcea brățară. Ca să ai mărgele, categoric trebuia să mănânci multe mere. Deseori și pâine cu unt, din păcate. Alteori ou fiert… pfui!
Bunicii mei stingeau lumina târziu, după ce își închideau cărțile cu un semn de carte. Semn de carte din etamină brodată cu mătase bunica, semn de carte dintr-o vedere de la Sovata decupată ingenios, bunicul. De obicei bunica adormea ultima, ea citea cel mai mult… Citea enorm! Dar nimeni nu afla despre asta. În schimb, bunicul plasa isteț in dialoguri, în conversații, a doua zi, ceva ce tocmai citise. Avea un mare fel de a-și “vinde serviciile”, aș spune eu azi. La interviu pentru un job, bunicul ar fi înfrânt-o pe bunica. La test-grilă, nu știu. Probabil nu. De fapt, bunica citea pentru propria-i plăcere, așa cum sugea bomboane acrișoare pentru propria-i plăcere. Le sugea, dar niciodată după spălarea pe dinți de seară. Eram fericită lângă ei. Sugea bomboane acrișoare, citind rusește.
În noaptea aceea, ca niciodată, eu ședeam trează- trezuță pe canapeaua de lângă patul cel mare, ei dormeau, iar eu nu. De afară, pătrundea lumina felinarului stradal, pătrundea foarte bine, fiindcă nu trăseseră jaluzelele de lemn la dormitor și ne aflam la etajul întâi, chiar în dreptul becului de pe stâlp. Bunicul sforăia ușor și avea un fes pe cap, fiindcă era chel, și noaptea i se lipea capul de tăblia rece a patului și nu-i plăcea. Cunoșteam deja, la patru ani, cuvântul scăfârlie.
-Otilia, adu-mi te rog fesul, ca să mi-l pun pe scăfârlie! Iar eu aduceam fesul și
pronunțam scăfârlia corect.
Bunica dormea liniștit, fără să sforăie. Eu nimic…
Știți, nu-i așa, cât de deranjante sunt insomniile! Plictis curat, chiar anxietate. Adult insomniac, aprinzi televizorul, mergi în bucătărie și înfuleci un sandviș, tragi o țigară jurându-ți că de mâine le lași, îți bâzâi partenerul de pat în speranța unui sex colegial ca să mai treacă timpul… partenerul te refuză mormăind ceva neinteligibil, iei o pastilă, sau te îmbeți. Dumnezeule! Când n-ai somn, dacă ești adult, faci ceva!
Dar copil insomniac de patru ani, ce soluții găsești? Mă foiam de pe burtă pe spate, apoi în fund, apoi am făcut câteva pișuri a câte 3 picături fiecare (la WC aveam voie nelimitat și fără însoțitor)…
Lumina albă a becului stradal cădea pe bunica și pe cămașa ei de noapte din diftină roz. Bunica dormea pe partea patului mai îndepărtată de mine. Bunicul, sforăindu-și fesul, era chiar lângă pătuțul meu.
Privesc peste ei, deasupra lor, iar orele trec greu. La un moment dat, observ mâna bunicii așezată pe propria-i burtă, urcând și coborând odată cu burta și cu respirația… fixez imaginea mai bine… degetul mare al acelei mâini se îndoaie și se dezdoaie involuntar, ritmic, monoton. Azi i-aș spune flexie-extensie inconștientă, reflexă. Dar pe atunci nu îi spuneam nicicum. Urmăream acel deget mare din ce în ce mai enervant, cum se îndoaie și dezdoaie fără pauză și fără rost. Închid din nou ochii, stâng tare pleoapele, încerc să uit degetul mișcător. Mă culc pe o parte, mă întorc cu spatele spre bunici, dar nu adorm.
Revin cu privirea pe obiectiv… dezastru! Degetul bunicii continuă mișcarea aia care mă scotea din pepeni tot mai tare. Îmi pun la bătaie puterea minții. Mă rog la Îngeraș să oprească degetul reflex al bunicii, dar degetul își continuă nestingherit mișcarea de du-te vino. Nu pot să uit, nu pot să dorm, nu găsesc soluții. Degetul mișcător al bunicii mă ucide, efectiv nu mai pot să-l suport! Sunt în zugzwang. Tentez o ultimă încercare. Mă culc pe burtă, strâng pleoapele din nou și încep să număr de la unu la cât o fi, în speranța că voi adormi. Aiurea, nici vorbă, nu numai că nu uit, dar e mai rău, totul devine insuportabil. Privesc spre bunica, printr-un iris criminal. Mda… nu mă înșelam… nicio schimbare, degetul ei se mișcă ritmic în continuare. Și atunci, brusc, decid: „ totul sau nimic!”.
Mă ridic din pat, cu picioarele goale, înconjor tup-tup-tup patul bunicilor, ajung pe latura unde doarme bunica. Privesc degetul mișcător. E limpede. N-am de ales: degetul bunicii, sau eu. Viață sau moarte.
Simt pe ceafă fiorul aventurii, e beznă, lumea doarme, s-ar putea să comit o eroare, mă traversează neliniști, în fond eu eram un copil cuminte până maiieri, ce naiba caut noaptea în picioare lângă patul bunicii, în loc sa stau în patul meu? Nu mai sunt sigură de nimic, dar un singur lucru e clar: degetul acela mișcător MĂ SCOATE DIN MINȚI!! MĂ ÎNNEBUNEȘTE!
Mă aproprii de bunica, ea nu mă simte. O privesc ezitant, sunt tot mai aproape.
Întind mâna spre ea. Apoi brusc, hotărât, ferm, prind degetul mișcător al bunicii în pumnul meu, ca un pescar exersat la păstrăv, cu mâna goală, în pârâu. Am acționat fulgerător. I-am imobilizat degetul cu palma mea făcută pumn… De-acuma, fie ce-o fi, important este că l-am obligat să se oprească! De-aci încolo îmi asum consecințele.
Bunica sare în capul oaselor, urlând de sperietură, nu pricepe nimic, ce-i cu mine în picioarele goale lângă ea.
Bunicul sare în capul oaselor, urlând de urletul bunicii.
Ei, amândoi, urlă noaptea într-un amalgam ruso- român, iar eu încep să plâng zgomotos, ca unică soluție de moment. Poate nu unică, dar categoric cea mai eficientă, fiindcă plâng în hohote, dar fără să dau drumul degetului din strânsoare. Asta ne mai lipsea, s-o pornească din nou!
Nu știu dacă m-au certat, nu cred, eu plângeam acoperindu-le lor vocile, au presupus că am avut un coșmar, că am avut un acces de somnambulism, m-au și luat cu ei în pat, ca să mă liniștească. Îmi amintesc discuțiile de a doua zi între adulți, veniseră și părinții la dezbateri, s-au risipit prin bucătărie ca să poată analiza mai bine, toți presupuneau câte ceva, făceau scenarii, dar niciunul nu s-a apropiat de adevăr. „Nu se odihnește bine de dorul părinților”, „trebuie să o luăm înapoi acasă cât de urgent”, „i-ați dat dulciuri la culcare?”, „nu ar trebui să asculți, tată, radioul în cameră cu ea”… aiurea!
Pe undeva, imaginea celor doi bunici ai mei, cu și fără fesuri, zbierând ca din gură de șarpe noaptea prin paturi, mă amuza copios. Iar faptul că am declanșat episodul intenționat, asumat, nu ca o somnambulă, mă obliga să tac. Aș fi fost certată, sau mă alegeam cu o morală consistentă cum că așa ceva nu se face, să prinzi omul, noaptea, de un deget, că bunica putea să facă infarct de spaimă.
Așa ceva nu se face… pe cuvântul tău?… Dar să-ți miști degetul ăla fără pic de control, o noapte întreagă, se face?
Niciunul dintre scenariile adulților nu mă făcea responsabilă, căutau explicații în afara mea.
Mult după acea noapte am învățat sintagma „premisă falsă”.