– Sunaţi LA 112. Acum! Am zis.

Din “munca” medicului de familie.

Eu, de după masă la cabinet. Apare el, străin de sat, nu-l cunosc. Cioban venit în zonă, pare-se. Mangă, KO, pulbere. Flutură în aer un deget sângerând care, aflat în caruselul forţei centrifuge, stropeşte generos sânge peste tot ce-i alb – bleu – sau vernil în cabinetul meu „kokett”. Comandă sec:

• Sunaţi la 112! M-a bătut, să vină poliţia! Acum!
• Eu sunt un cabinet medical, nu sun la 112 decât pentru urgenţe medicale.

Încearcă să-mi îngaime ce s-a petrecut, cine l-ar fi bătut, dar eu nefiind Șef de Post nu urmăresc partea nemedicală a poveştii, fiindcă nu-i treaba mea.

Îi PROPUN totuşi să-l pansez, aşa omeneşte, („like humans between us” vorba lu` Iliescu), dar nu vrea pansament defel. Vrea 112 şi musai să-mi mai stropească pereţii cu sângiuţu…

Ghinion, fiindcă eu nu vreau nici să sun, nici ca el să-mi mai stropească pereţii… asistenta începe să cureţe petele de pe jos cu mopul.

Mă priveşte tulbure, dar mimând fioros ultimatumul:

• Întreb încă o dată. Deci nu sunaţi la 112?
• „Deci” nu.
• O să aveţi necazuri, am să vă reclam la Bucureşti!
• Vă rog.

Asta ca să vedeţi cu ce ar ocupa pacientul român 112-ul, poate în detrimentul unui infarct!

Am sunat însă la “poliţia noastră locală de familie”, fiindcă pân` la Bucureşti şi 112 mai există niscai trepte intermediare. Care poliţie a şi venit instant, trei minute, fiindcă pe la noi nu cotropeşte care cum vrea, bătoc, cabinetul medical, pe post de arenă ultimativă.

Acu` aştept să văz de nu mă roagă Șefu să vin să pansez victima la sediu, că le stropeşte tăte dosarele cu sânge, învârtind cu jejetuţu-n aer!

Iar dacă m-ar suna, chiar l-aş pansa, chit că n-am asta-n în fişa postului, iar cabinetul e deja închis, dar şi mie-mi pică bine ca ei să vină instant la un telefon de-al meu şi să descurce iţele, dacă am un necaz.

Suntem consăteni… iar aici la ţară, raporturile interumane nu-s cuantificate milimetric în Contractul Cadru al „prestărilor de servicii medicale în asistenţa primară”. De fapt, nu-s cuantificate milimetric în nicio lege. Doar în legile nescrise ale locuitorilor aceleiaşi comune

PS. Haha. Îmi amintesc, cu vreme-n urmă, că ceva „controlori” deghizaţi umblau prin cabinete să te prinză cu măgării. Io, râzând, le zic bucureştenilor:

– Beey, nu deghizat, iar eu să nu ştiu că-i din afara satului! Mai mult! Dacă intră în sat o maşină dubioasă, cu număr pe care să nu-l ştim, eu capăt telefon informativ înainte să ajungă „deghizatul” să ia curba spre mine!!

Să fim serioşi, suntem consăteni, o mână de oameni, ce Dumnezeu, e ca la băieţii de cartier. Nu vii tu, din afară, să ne ameninţi, beut, doptora. O batem noi, de-i cazul. Da de-o atingi tu, te tocăm.