Odată cu începerea școlilor s-a declanșat, ca-n fiecare an, și sezonul de viroze banale. Comunitare. Odată cu ele, tot ca-n fiecare an, încep acutizările virale ale bolilor cronice pulmonare la adulți și seniori.

Dar, din păcate, prin Covid, anul acesta, tot ceea ce știam ca pe apă, cu sfințenie,- în deceniile precedente -, azi nu mai e valabil. Sau cred eu că nu mai e valabil. Sau nu știu cât este de valabil!!

Clasicul „Doamna doctor, gândesti că am avut ieri ceva friguri, azi ma doare gâtul și tușesc”, adică pita mea de 30 de ani încoace, unde n-aveai cum să mă încurci, se transformă monstruos, sub ochii mei, într-o capcană fără ieșire. Un hău clinic. Mă înghite voluptuos.

Ascult/privesc pacientul, iar creierul meu țese:

-Poate fi Covid. Clar. ORICE îmi intră la cabinet, poate fi COVID, chiar și un copil cu “dureri de burtică” și/sau “bubițe pe lângă”. Dacă-i COVID, mi-l poate transmite. Dacă-s echipată ca extratereștrii, (dar nu-s, fiindcă eu nu-s infecționist în secție COVID, deci nu mă trag dimineața în costum de cosmonaut), poate nu-mi transmite. Hmm. Dacă-l las acasă cu Paracetamol, cum aș fi făcut în 2019, nu-i bine. Fiindcă simptomele lui (absolut banale, altminteri!) SUNT criterii de suspiciune COVID, după INSP (Institutul Național de Sănătate Publică). INSP a băgat niște criterii atât de largi, atât de posibile – toamna la viroze -, atât de NENUANȚATE, încât „suspect de COVID” devine cam oricine-mi calcă pragul.

Creierul meu sfârâie… Țese.

Între timp, pacientul, trăgându-și senin bruma de mască gri-mozolită de vremuri sub bărbie, hohotește răgușit:

– N-am io Coviid! Doamnie apără. Nici nu cred că există. Așe fac io în fiecare an. Febră și tușesc.

– Trage masca peste nas! rostesc, mai mult ca să câștig timp de gândire, nu fiindcă ar mai conta… fiindcă, dacă ăsta-i ăla de care mă feresc de prin februarie, ș-așa deja am încasat-o… Și nu-i bai că am încasat-o, dar să nu i-o trag lu` Jenucu dincolo, că el… Brrr. Scutur din cap, ca să-mi scutur și gândurile negre, STATISTIC nejustificate acum, la mine în cabinet. Dar justificate zonal/național/mondial.

– Nu așa. Pune-o naibii pe nas, Bazil (recte Vasile, la carte)! Vezi că-i pusă cu sârma invers!

Creierul meu sfârâie mai avan, între timp…

Deci. Îl las acasă, fiindcă aparent (statistic), e cazul ăla din care maiieri învârteam pe degete? Sau bag artileria grea în funcțiune și solicit testarea, declanșând o avalanșă organizațională îndoielnică? Da` ăsta n-o să vrea nici mort avalanșa, unde “nici mort” e o exagerare, fiindcă el nu crede că ar putea muri, iar eu cred uneori că aș putea muri dacă nu-s atentă, dar totuși sper să nu…

Gândesc mai departe:

Mă… pare a fi ceea ce știu de-o viață. Dar dacă nu?

Până aici, nebuloasa mea anxioasă e aceeași.

De aici încolo, nebuloasa mea anxioasă se despică schizoid. Două false drumuri. Dreapta/stânga.

DREAPTA.

Dacă obiectul nebuloasei mele e salariat, și-i va trebui concediu medical din nebuloasa-mi, intru/intrăm într-un labirint de legi care, de departe, sunt mai nasoale decât Covidul însuși. Suspiciunea de Covid s-ar putea infirma cu testul, (poate omu` nici n-are Covid!), dar să ieșim simplu și limpede și cu bine din faza cu concediile, e imposibil. Șansă nulă. Fiindcă începe sarabanda: pozitiv e una, contact alta, izolat prin DSP una, suspect acasă alta, ieri te-ai testat, dar alaltăieri n-ai fost la lucru, deci alaltăieri erai un fel de suspect, dar mâine afli că ești negativ, deci ce ești tu, atunci? Dacă nu te internezi ai pizdit-o, de fapt dacă nu te evaluezi, fiindcă evaluarea nu-i sinonimă cu internarea, dar șefu` zice că MF îți dă concediul, deși trebuia ca DSP să-i dea un mail, dar nu DSP dă concediile, conform legii, ci medicul curant. Dar cine-i „curant”  în caz că nu te-ai internat etc etc etc.

STÂNGA.

-Măi, Otilia… Omu ăsta al tău din cabinet, pare omul din fiecare an… banalul tău răcit anual.

-Ceea ce nu exclude, totuși, COVID!! urlă diavolul.

-Hai să iau asupra mea. Îmi spun. Mai bine nu-l bag în malaxorul impersonal și aproximativ al legii comasate cu instituții. Deci „Stai acas`, ia cutare și cutare, vorbim la telefon și, dacă-i de rău, mă prind  imediat.” îmi spun pe mai departe. Șansa să fie mai rău, e MULT mai mică decât să nu fie nimic.

-Dar nu-i nici zero! urlă insistent diavolul.

-Nu-i zero. Așa-i. Dar hai să nu-l extermin pe pacient, printre instituții. Hai să mi-l asum. Numa` să știu jongla dibaci biliardul concediului!

-Dacă nu te ții EXACT de lege, peste o lună poți să dai la bani înapoi, de te spânzuri în loc la Covid! urlă, de astă dată râzând, diavolul.

Totuși la final, mi-l asum. Pe pacient. Decid să-l țin acasă. De milă. De drag. De grija lui, nu a mea. Că, de grija mea, trebuia să sun 112 și să cer testare la toată populația Hășmașului care-mi dă bună ziua pe sală și zice că „a tușit puțintel”, sau „a durut-o gâtuțu`”.

Așadar, hotărăsc să mi-l asum deși știu că, în război cu SARSCov 2, nu există certitudini.

A doua zi, cu pacientul acasă, aflat spre bine, sună fiica din Arad:

-Dar știți SIGUR că n-are Covid?

-Nu.

-Dar puteți GARANTA că…? bla bla

-Nu.

-N-ar fi mai bine să-i facem totuși testul, contracost?

-Miliarde de soluții, de decizii pot fi MAI BUNE decât a mea. Nu știu ce ar fi MAI BINE. Dacă știam, făceam. Eu am făcut maximul de bine pe mintea/priceperea/și experianța mea de medic dinainte de Covid. Dar nu sunt Dumnezeu.  Mereu se poate MAI bine. MULT mai bine, uneori. Personal, pentru mine&familia mea, MAI BINE decât să-l examinez ieri pe tatăl dumneavoastră era să renunț la cabinet și să mă ascund doi-trei ani la o cabană în  munți, până povestea Covid dispare, sau se clarifică. N-am făcut-o. Nu m-am ascuns. Nu știu exact de ce. Oricum, nu fiindcă muream de foame, fără cabinet. Ce ziceți, așadar? Era MAI BINE să plec în munți?