Un țăran (adică eu!”), la Berzasca, sau „La minie-n sufrajerie vă desculțaț`!”

Am trecut, în weekend, prin localitatea dunăreană Berzasca, acolo unde un investitor a construit căsuțe pentru cazare, cu pontoane pe Dunăre, lacustre, simpatice – auziserăm noi… Veneam de la sârbi, eram tare mulțumiți de oferta sârbească. Și fiindcă unul dintre noi patru (fuseserăm patru, două familii adică) unul deci comentase pe drum că aceste căsuțe nu par să meargă atât de bine pe cât sunt de mișto, am și făcut niscai supoziții empatic-românești privind posibile răspunsuri. Că o fi prea scump pentru români, că n-o fi fost bine promovat, că… că…

Și ajungem la fața locului. Mda. Pare cam pustior, pustiu de-a binelea, dar e firesc, e extrasezon. Odată cu noi parchează și o mașină de Dâmbovița, tot un el și o ea, cam de vârsta noastă, 50 plus. Ne îndreptăm toți spre bariera de la intrare, unde stau în așteptare trei tanti, una chiar “gagică”. Bună ziua, bună ziua. Grupul nostru întreabă dacă putem vedea o căsuță, aflăm că da, și în timp ce gagica se orientează spre cheie, dâmbovițeanul o întreabă dacă nu are și ceva pliante, date de contact, carte de vizită… Gagica îi răspunde cu spatele, încet și total lipsit de dicție, ceva gen:

-Accesați dubluwdubluwmioatuilanirituarpunctro și acolo vedeți tot.

Dâmbovițeanul amuțește, este evident că nu avea cum să – nice priceapă, nice rețină ce-i de accesat, mă uit la el și îmi zâmbește complice, deloc hărțuitor. Dăm din umeri.

Renunțăm să cerem dumiriri suplimentare, fiindcă o urmăm cu toții pe gagica cu cheia, ca să vedem căsuța. Descuie. Brusc, sec și acuzator, dând ușa de o parte:

-Dar numa` din prag e voie să vă uitați!

-???

-Da. Șefa nu permite. Fiindcă noi facem curat aici, iar dacă voi intrați, trebuie iar să facem curat.

Toată lumea mucles. Inclusiv eu, îmi era bine depela sârbi și n-aveam chef să mă înfurii.

Grupul stă masat în prag, iar tipa ne explică ce am putea vedea dacă am intra, și de ce facilități am putea beneficia dacă, prin absurd, ne-am caza.

Dâmbovițeanul nu se lasă:

– Cât face cazarea?

– 250

Eu:

-Dar privitul? Cât ne-ar costa să intrăm pe vârfuri, în ciorapi și să privim?

Tipa îmi zâmbește cald și larg, de parcă eu plus ea i-am fi ironizat pe ceilalți.

După cinci minute, ieșiți din obiectiv

Din grupul nostru, Carmen:

– Bey asta nici nu s-a prins că o ironizezi, cred că socotea-n cap cât să ceară pentru privit!

Jenucu, plimbat în alte gânduri:

-Nici nu-i așa mult, dacă vrei, am putea…

Eu:

-Știu că am putea. Ba mult, este. Bașca ar însemna să văd repetat moaca tipei ăsteia. Este un loc la care nu am să revin nici măcar să beau un suc. Și am să explic pe blog de ce.

Iată de ce.