ATUNCI M-AI MINȚIT? SAU NU?

• M-am supărat pe tine!
• De ce?
• Știi tu!

Păi… mă tot scarpin în cap şi chiar nu ştiu… de aceea insist:

• Spune-mi de ce.
• Fiindcă am aflat de la cineva, că ai vorbit cu cineva, nasol de mine.
• Cu cine şi ce?
• Am jurat să nu-ţi spun niciodată.
• Nu-mi spune, dacă ai jurat. Am însă să-ţi spun eu, ceva. Indiferent cine ce a comentat, eu susţin că nu-i adevărat. Iar tu ai să ai în faţa ochilor două variante: eu „albă”, ălalaltul „neagră”. Tu va trebui să alegi. Va fi cuvântul meu, contra cuvântului lui/ei, fiindcă tu nu ai fost de faţă la dialogul care ţi-a fost adus la cunoştinţă. Deci nu ai auzit cu urechile tale ce s-a discutat. Iar dacă o singură clipă înclini balanţa spre „neagră”, chit că eu spun „albă”, nu trebuie să te superi, doar să mă părăseşti. Părăseşte-mă fără niciun cuvânt. Ascultă: eu NICIODATĂ! NICĂIERI! nu te-am vorbit sau scris de rău. NICIODATĂ n-am spus ceva ca şi când ai lipsi. Am vorbit mereu ca şi cum ai fi fost de faţă. De aceea nu vreau să ştiu „cine/ ce a zis”, te asigur doar că nu-i adevărat. Iar tu… alege între noi.
• Am ales. Pe tine. Fiindcă eşti convingătoare şi logică chiar când (poate) minţi.
• Eu mint rarisim. De obicei, când e de minţit, tac sau mă fac că plouă. Dacă mă zbat să-i dau discursului (chiar mincinos!) o logică, este doar pentru oamenii pe care îi iubesc.
• Dar de ce ai adăugat acel „chiar mincinos”?
• Fiindcă detest să mint.
• Atunci m-ai minţit, sau nu?
• Te iubesc.