Dacă n-ar fi dramatic, aș râde.

Ceea ce urmează e real, cu martori/dovezi, și ne referim la un laborator de analize medicale arădean – brand național celebru.

Cum se vede în popor aplicarea legii ăsteia noi cu protecția datelor cu caracter personal. Nici nu s-a uscat tușul european pe pagina cu legea și iată ce mișto și tipic românesc o aplicăm deja.

Fiind medic rural într-o comună cu populație semnificativ îmbătrânită, am făcut tot ce ținea de mine ca să ușurez, ajut, simplific accesul bolnavilor mei la servicii medicale (ceva mai) civilizate. Mai civilizate nu doar decât orașul, că nici acolo nu-s ele chiar lux, ci decât media cabinetelor medicale în general. Un demers a fost acela că am asigurat ca toate rezultatele de analize să vină la mine la cabinet pe mail, aveam la îndemână mereu telefonul fiecărui analizat, sau al vecinului (just in case). Și mi-am educat oamenii (nu ușor, dar în timp, ferm și ținându-mă de cuvânt), să nu mă tot sune/viziteze ca să întrebe dacă au intrat analizele fiindcă eu, atunci când intră mailul, îi sun pe toți. Le comunic la telefon dacă e de bine sau de rău, și decidem ce-i de făcut. Am orele mele în afara orarului legal de consultații, de obicei seara, când doar stau și scot la imprimantă analize de pe mail și dau telefoane, programez, explic și notez în fișe strategii.

Fericire mare. Ei, hășmășenii, mulțumiți. Eu, bine organizată și neabuzată. Mai mult! Nu o dată, când o analiză ieșea proastă la laborator, primeam telefon de acolo, alertă, chiar weekend fiind, și puteam să iau măsuri imediate, gen trimis asistenta la vecina Nană Floare, să descuie la Baci Gheorghe care n-are telefon, sau nu aude bine și să scoată Sintromul din pungă, până vin eu. Booon.

DAR! Nori negri europeni se abat asupra sătucului nostru pribeag. În vinerea asta care trecu, una dintre asistente capătă un telefon de la laborator. Îl capătă, fiindcă aveau numărul ei în baza de date.

-Bună ziua, am dori numărul de telefon al pacientului dvs, MP!

(Baci MP e septuagenar, n-are telefon și, chiar dacă l-ar avea, comunicarea directa a laboratorului cu el ar fi fost, oricum, o simfonie. Nici n-aude el bine.)

-Nu are telefon, răspunde asistenta, dar spuneți-mi mie problema. Sunt asistenta SD de la Centrul Medical Țigănaș, eu i-am recoltat azi pentru INR. E cumva INR-ul mare?

-Nu vă putem spune, este confidențial, nu putem vorbi decât cu domnul MP personal, conform noii legi de protecție a datelor personale.

Pam paaam… Era și ora 16, în timpul ei liber, adică. Al primei asistente. Dar nu conta, ea-i sufletistă. Toate patru suntem sufletiste. Nu conta nici că, poate, n-ar avea nici ea voie, conform aceleași legi, să dezvăluie numărul de telefon al unui pacient, unui necunoscut… Nu conta nici că omul deja semnase la noi, bietul, un simulacru de hârtie cum că-i de acord ca noi să știm ce boli are el, vezi Doamne. Nu conta nici că, dacă totuși răspundea însuși MP, tipa tot n-avea nicio garanție că-i chiar MP la telefon și nu Mihai Constantinescu sau Helmuth Duckadam, glumeți.

Dar, fată bună, asistenta se mai zbate:

-Este chiar bunicul colegei mele, tot asistentă la noi în comună, dar la ea în sat nu este semnal de mobil ca s-o sunați și a intrat în weekend, e acasă. Dacă mie nu doriți să-mi spuneți, vorbiți măcar cu doamna doctor, dânsa intervine imediat, am mai avut cazuri!

-Nu nuu. Sunt reguli severe, nu-i putem spune nici dânsei. Numai lui.

ȘI AU DUS ABERAȚIA PÂNĂ LA CAPĂT. ȘI NU NE-AU ZIS!

Iar noi, sunându-ne de nebune una pe alta, trimițându-ne vorbe prin sat acolo unde nu-i semnal (suntem în comună – un medic și trei asistente), noi doar am dedus/presupus ce ar putea fi. Apoi am intervenit cu pile uriașe să ne șoptească secretos și infracțional la telefon, un spion de la ei, cât e INR-ul ăla defect!…

Bă iejnebun? Voi pricepeți, dragii mei cititori de blog, ce vă povestesc eu aici? Hmm? Că ar fi preferat să-l lase pe ăla să moară, decât să nu aplice virgonț și cretin o nouă lege, insuficient citită, analizată și înțeleasă?

Îmi imaginez și potențialul dialog european protector de date, conform legii:

-Domnule MP, aveți INR-ul 7,8!

-Dapu. Doamne-ajută. Să te țâie Mnezo sănătoasă, domnucă!

-Nu, domnule MP! Nu! Că 7,8 nu-i deloc bine. Ar trebui, zicem noi, să reduceți simțitor doza de acenocumarolum, ca să reveniți în intervalul protectiv față de coagularea accentuată, dar totuși fără risc de hemoragii.

-Doamne ajută! Că mult bine mi-ai făcut, cucoană. Să ai viață lungă cu bărbatu lu dumitale și cu pruncii!

-Mda. Mulțumesc din inimă, dar vreau să mă asigur, domnul meu, că ați înțeles gradul de risc!

-Da dice nu-i zici la doptora mea, ca totdeauna? Că și nepoata me îi tot asistentă le ea. Și numa ele știe cum să-mi facă. Io nu știu!

-Ohh oh! Ferească providența! Ele nu trebuie să afle niciodată INR-ul dumneavoastră, domnule MP! Vă rog! Faceți tot posibilul să nu-l afle, întrucât deveniți neprotejat la datele personale. Dacă-i veți spune doctoriței, ar fi o mare greșeală! Așa puteam să-i spunem noi la telefon, direct… dar vă nenoroceam definitiv!

-Dară. Fir-ai sănătoasă! Noroc cu matale, că amu tăt mi-s protejat așe cum trăbă…

PS. Întreb. Dacă noi nu eram „noi” și nu inventam românisme infracționale „eludând legislația în vigoare” ca să-l salvăm pe bunicul asistentei, iar omul nostru murea inundat de sânge, răspundea cineva de la laborator? Sau recenta lege ar fi protejat personalul instituției fix ca pe niște date personale?