În contextul actual: salarii, venituri, ciubucuri, mite, pensii ruşinate/sau neruşinate, (un context în care – cu rare excepţii – cam toţi românii sunt frustraţi), cred SINCER, din inimă, că o cuantificare a muncii mele în bani ar trebui să fie STRICT raportată la venitul mediu GENERAL în România, venitul unui medic cu aceeaşi pregătire în Europa, în America, Asia etc. Deci strict STATISTIC.

Deci fix o cifră.

Deci un palier.

Și mai cred că, a mă compara eu cu legistul român, legistul cu asistenta de la terapie intensivă (care face şi gărzi), asistenta cu chirurgul care „cere bani” (zice-se aşa, chiar şi când nu!), noi toţi cu pensionarul din aviaţie, pensionarul cu învăţătoarea, este o greşeală. Nu-i bine.

Nu-i treaba mea cât câştigă legistul! DELOC.

Comparaţia ar intra în zona crepusculară. Mere cu smochine. Smochine cu termopane, termopane cu tanga. („tăngi”, dacă vă place mai mult.)

Sau, mai didactic fie zis:

• Nu-i treaba mea – eu Vasile de la cablaje – cât câştigă Gicu de la sculărie. Nimeni nu mă opreşte să mă specializez ca Gicu, dacă atâta-i de bine în secţia lui.

Treaba mea e să mă asigur că propria muncă, măsurată-n în ore de aşteptare a omului bolnav=gărzile, eficienţa-n sistemul de asigurări, pregătirea dovedită cu diplome şi criterii de calitate europene sau chiar mondiale, este răsplătită-n bani astfel încât să acopere nevoile unuia din categoria mea de producător.

Produc sănătate?

Atunci nevoile mele sunt ȘI mişcarea între oraşe, între ţări, accesul la informaţie, cazarea în zone departe de casă, bani pentru reviste străine. De exemplu. Dar şi o bluză Zara la prima mână. Sau un parfum franţuzesc necontrafăcut.

Ca să pot trata corect bolnavi, aşadar, nevoile mele sunt semnificativ altele decât nota de plată la birtul din colţ. Și nu mă compar nici cu colegi de alte specialităţi, nici cu alţi pioni în sistem, necum cu soţiile lui Borcea sau fiicele lui Băse.

Iar dacă n-o pricepem pe asta, nu mai scăpăm veci de „capra vecinului”. Sau de „ba pe-a mă-tii”.

Recapitulare de trimestru.

Nu faptul că internistul cutare are salariu mai bun, nici că legistul are sporuri pe fluturaş, este problema mea. NUU!!

Problema mea e dacă achitarea unui sejur la Bucureşti, (unul de patru zile să zicem), pentru informare, adică achitarea unui drum cu avionul, cazare la hotel (nu la Patricia, Nana sau Ciolompea), masă, taxiuri, devine sinucidere familială, sau o normalitate (lejeră!) derivată din veniturile profesiei pe care am ales-o.

Pricepurăţi?