Scriu această poveste fiincă e reală, are mesaj și am soluții. De aceea o scriu. Nu ca să îmi stric duminica, amintindu-mi. Nici să declanșez un război atomic pe net.

Trei ani în urmă, o pacientă asigurată rămâne gravidă. Discutăm, optează pentru o clinică privată spre urmărirea sarcinii și a nașterii. Soțul gravidei argumentează: „Muncim pe bani. Muncim mult. Ca să ne facem viața mai bună. E un efort financiar și pentru noi, dar nu-i o fiță. Plătim, de fapt, zâmbetul și amabilitatea. N-aș avea nervi să mă zboare la stat portarul în șuturi, sau să urle specialistul la mine, pe hol. Sau să fug bezmetic printre saloane, cu plicuri în dinți. Nu-s bun la astea. Nici nu știu cui să le bag, și cât. Aici măcar știu cât costă și ce costă. Și mi se vorbește frumos.”

Mi se pare o analiză de bun simț. Accept argumentele.

Gravida e un om hiperconștiincios, punctual, responsabil, respectă tot ce i se zice. Va merge inițial lunar la vizite, apoi bilunar/trilunar, după cum e invitată. Va executa tone de investigații, le va achita generos.

Atât ea, gravida, cât și eu medicul de familie, lăsăm garda jos, convinse că acolo se face tot ce trebuie făcut. Nu-mi trece prin cap să-i verific pe ăia la are are abonament, așa cum nu verific timpul de sângerare și timpul de coagulare la un pacient care urmează a fi operat în capitală, de exemplu. Ar fi și stupid. Consider că respectiva clinică privată, preluând sarcina din prima zi, chemând parturienta periodic, face totul ca la carte.

Dar, vine o seară când eu stau la Netflix la Hășmaș în pat, pacienta tocmai ieșise de la ultimul consult la clinică, luna a noua, mai puțin până să nască. Și mă sună. Și purtăm un dialog halucinant.

-Am tensiunea mare. Și au zis SĂ-MI CAUT UN CARDIOLOG! Ce să fac, oare?

Faptele se petrec într-un oraș universitar mare, nu în Arad. Noaptea. Ea pe jos, făcuse absolut întâmplător, chiar atunci, o plimbare de seară pentru un mic sport, nu-i dusă ca de obicei cu mașina, de soț. Nițică mișcare, gândise… mai ales că vizita asta ultima pare rutină, totu-i bine, urmează doar să naștem.

Amuțesc, am stomacul ghem. Încerc, blând, să smulg informații fără să sperii gravida, fără să-i semnalizez cât poate fi de grav. Ea tânără&sănătoasă, înainte. Încrezătoare în medici. Nu simte un mare pericol.

-Dar la precedentele vizite, cât fusese tensiunea? întreb cu jumătate de gură.

-Păi, azi mi-au măsurat-o prima dată!

Nu continui fără să spun că, povestindu-i episodul unei prietene care născuse tot la privat, de astă dată la Arad, ea îmi mărturisește că ei niciodată nu i s-a măsurat tensiunea până la momentul cezarienei. Deloc.

Îmi zvâcnesc jugularele de stres și emoție.

Vizualizez gravida-n stradă, dulce cum o știu, printre faruri de taxiuri, claxoane și troleibuze, cum “își va căuta” ea noaptea cardiolog, prin acel centru universitar impersonal, rece și străin. Cum va bate așa…, pe la uși, pe la clinici, random, la plezneală:

-Bună seara, nu vă supărați că vă deranjez, n-aveți cumva un cardiolog pe-aici? Că mi-au zis de la privat să-l caut.

Bine… asta sărind peste faptul că hipertensiunea de sarcină, preeclampsia (cam acolo bătea ea deja, din discuția telefonică) nu-i treabă de cardiolog.

Mă sufoc de furie, dar fac tot posibilul să nu-i transmit. Îi zic voios să meargă liniștit acasă (era la doi pași de casă), că o resun cât de repede. Și calm. Ok. No stres.

Îmi sting Netflixul și, din vârful patului hășmășean, cu mâini tremurânde, declanșez tot ce am la viața mea legătură medicală în România. Ați înțeles că gravida nu-mi era chiar străină, nu era doar un CNP pe lista mea.

Întâi caut rapid un Centru de Permanență cu medici de familie în zonă, ca să reia măsurătorile cât mai corect și să aflu de la sursă care-i situația. Reușesc. E informat deja și soțul gravidei. Tot blând/calm, să nu-l sperii. Păi, nu-i roză situația, se pare. Discut cu colegul MF de gardă, extrem de cooperant, ne punem de acord. Apoi, îl sun pe ginecologul meu arădean, care mă sperie. Pe bună dreptate. Apoi sun o colegă MF de la alt capăt al țării, mai pregătită în preeclampsii decât mine, eu nu avusesem nici un caz în ultimii 20 de ani, fiindcă am foarte puține sarcini/an, populație îmbătrânită pe listă. Intru fulger și pe net, caut preeclamsia. Înaintăm în noapte. Tind să temporizez pe a doua zi. După zece minute, intru-n panică. Îmi fac filme-n cap. Dar dacă? Dar dacă până mâine dimineață e prea mult? Așa că sun un urolog de la transplant renal din metropolă (unde dai și unde crapă, dar sun la cine știu că mă va ajuta, mi-e prieten bun). Strig HELP! După o scurtă gândire, hmm… stai să mă gândesc cum să facem, el îmi dă numărul colegului meu de liceu, prieten comun, specialist în speță. Sun colegul de liceu. Ca norocul că-mi răspunde, chit că era noapte și nu-mi avea numărul salvat. Nu ne văzuserăm de vreo zece ani. Îi amintesc, zâmbind în slove, să nu uite că ne-am iubit în liceu, și-l rog să mă salveze. El, bietul, lasă familia, la rându-i activează rețeaua informală de “cod roșu”, rezolvă și telefonic și fizic cazul, merge la spital unde cheamă gravida, se consultă cu specialista în hipertensiune de sarcină cu care colabora, investighează pe loc, ia măsuri etc.

Povestea mea e cu final fericit. Azi, sănătoase și mama și copilul. A născut tot la privat, dar rezolvată de alții pe complicație. Și simțeam atunci că n-are rost, NU ARE ROST să o mai sperii, amărăsc, stresez cu ce a fost, ce putea fi, ce va mai fi. Șapte cruci că scăparăm cu bine. Am tăcut. Toți. Totuși, am tras mult să acoperim această complicație survenită neașteptat și ignorată de colegii de la privat. Și putea fi FOARTE rău, dacă în noaptea aia ajungea acasă, așa cum fusese trimisă. Nu vreau să mă gândesc ce putea fi.

Povestea mea n-are ca scop să facă troacă de porci, pe blog, ACEA clinică. Mă îndoiesc că altele-s mult mai breze.

Povestea mea sensibilizează, și propune soluții.

Hai să învățăm măcar din propiile greșeli!

Așadar.

Dacă, la stat, rămâne cum rămâne pe asigurare, card, trimiteri, (că n-oi mai schimba eu coada la prună cu statul român!), LA PRIVAT, primul gest profesionist, demn, în favoarea pacientei plătitoare ar fi ca, la înscriere, la anamneză, privatul s-o întrebe pe cine are medic de familie. Să ceară adresa lui de mail și numărul de telefon, apoi să-i trimită un mesaj colegial de invitație la colaborare. Și să intre în muncă de echipă cu el. ASTA ar trebui făcut, când e vorba de privați și de bani. Mulți bani. Înaintea calității hranei sau a săpunului din buda privată, la particular ar trebui să primeze calitatea muncii de echipă. Contactul asumat și dialogul cu medicul de familie. Adică: profesionalism, eleganță, siguranță. Fiindcă, iată, nu le poți duce în privat, așa cum ar trebui, chiar pe toate. Și lucrurile-s faine până sarcina decurge fără evenimente. Dacă apar evenimente, se intră într-un labirint jegos de orgolii, dizarmonie de sistem, neasumare și filme gen Moartea domnului Lăzărescu.

Sau. O situație ipotetică. Precedenta e reală, documentabilă cu dovezi. Să zicem că-i gravida ta, preluată-n clinică privată la oraș, dar i se face rău seara, la mine-n sat. Tu ai preluat-o, îi dai senzația că te ocupi de tot, pe care motiv ea nu mai trece pe la mine. De ce ar și face-o? Știe că te are, până naște. I-ai pigulit la laborator, facturat, fiecare celulă. Fiind tu privat, ea nu vine pe la mine nici măcar după celebra trimitere. Că dacă venea, îi măsuram tensiunea aia nenorocită, zău. Noi măsurăm tensiunea, la foc automat, oricui ne calcă pragul. Că pe asta o știm face. I-ai luat banii, i-ai făcut toate hyperecografiile vieții și miliardele de analize plătite, dar ea leșină, face puseu hipertensiv, sau face febră, sau pișă sânge, sau are o erupție pe piele, la mine-n cabinet… S-o trimit la stat, e sinucigaș. „Statul” se va răzbuna prin gravidă pe tine, că la tine-s banii, de opt luni încoace. Și nu va ezita s-o taxeze emoțional pentru asta. Iar eu n-am habar cum/unde să te găsesc, să-ți zic ce se petrece. Ca să ne sfătuim și să facem o ECHIPĂ pentru gravida comună. Eventual, are ea numărul tău pe un bilețel… Dar tu m-ai ignorat colegial în toate aceste luni, poți fi chiar iritat că te sun vineri seara, mă mai iei poate și-n balon fiindcă eu sunt „doar” medic de familie, nu ginecolog la privat. Cu toate că, iată, apar situații când eu pot conta mai mult decât tine. După cum, la dramaticul incendiu din maternitate, a contat mai mult decât ginecologul, electricianul care trebuia să verifice prizele.

Echipa: privat-gravidă-naștere pe bani PLUS medic de familie e în favoarea – nu doar a gravidei -, dar și a ta, specialist. Că, la cazul descris, dacă era de rău, răspundeai penal tu, nu eu.

Și eu n-am nicio halva la biznisul ăsta, când te invit să colaborăm. Nici o altă halva decât promovarea propriei bresle și creșterea calității serviciilor medicale, acolo unde se poate. Fără să așteptăm de la Președinte sau Premier să ne facă cunoștință la o cafea.

Concluzie.

Dialogul scris și telefonic al ginecologului cu medicul de familie al fiecărei gravide, ar trebui să fie parte din procedurile obligatorii la maternitățile private. PRIMUL gest de după „bună ziua”, datele de contact ale medicului de familie, ar trebui să fie! Prima rubrică în dosar. Că-i spre binele tuturor părților implicate.      

PS. Tocmai mi-am recitit textul și am o idee. Bazată pe experiența de mai sus. N-am cum să schimb cu adevărat ceva, acum, la hiperclinici, dar poți tu, gravida care decide să nască la privat. Ei lucrează pe banii tăi imediați, concreți. Au tot interesul să te mulțumească, la urma urmelor. Cere-i tu, din prima clipă, ginecologului, să ia legătura ȘI cu medicul tău de familie. Ca să existe un dialog, just in case. Și dă-i TU datele de contact!  De la început, nu în timp ce, nici după…