COVID în Arad – octombrie 2020 și medicul de familie român
Încerc să fac puțin curat, puțină ordine în gânduri, în angoase și realitatea pe bucăți.
În țară, COVID-ul a izbucnit. PUNCT. A izbucnit. Merge în progresie geometrică.
De sus în jos se fac legi la foc automat, toate ambigui și stângace, emise fie din prostie, clasica impostură pe post, fie dibaci-parșiv, gen aruncatul mâței împuțite a unui adevăr planetar dur, de la unul la altul.
„Mâța împuțită” este fix cea văzută deja de voi la TV, în alte țări copleșite! Prea mulți oameni infectați concomitent, pentru prea puține rezerve virile ale sistemului.
Logic, la mintea cocoșului, era – de la început! -, că DSP-urile românești&112, chiar poleite cu aur sau dotate cu mitraliere pentru șantajat supuși, tot nu au personal, tehnică, antrenament pandemic, ca să preia SINGURE o dramă națională. Aroganța jocului de-a Dumnezeu se întoarce împotriva lor.
Înaintea acestei surprize numite COVID, oricum se punea serios, pe la colțuri, problema utilității REALE a DSP-urilor pentru sistemul românesc de sănătate. Alta decât parazitarea lui financiară cu salarii și pensii generoase, sau colectarea abuzivă de bani din amenzi aplicate pălmașului, sau valențe politice de jucat la ruleta votului negociat.
De unde, înainte, ne întrebam dacă DSP are rost pe pământul mioritic, azi ne prefacem că DSP ar putea face TOTUL. Ei bine, nu poate face TOT. Nici vorbă. Așa cum nici celebrul 112, trecut obligatoriu prin UPU, n-a mai reușit să facă tot, menținându-și filtrul-monopol pe urgențe. Monopoliza bugetul, „a mistă lova lova”, dar nu și drama pacienților din urgențe. Se ajunsese la pagubă curată. Vă amintiți. `Nainte de COVID, zic. Eu, MF la Hășmaș, la ora 18, nu puteam trimite țintit, unde-i e locul, un om cu ochiul scurs traumatic. Trebuia să-l trec prin malaxorul UPU. UPU îmi restrângea competența și valoarea în sistem, până la batjocură. Îmi sugruma orice forță profesională. Mă făcea, eu medic de familie, un rahat inutil. Fiindcă, pe atunci, nu-i trebuiam. Dar hai să vedem azi.
EXACT la fel s-a început voios, astă primăvară, cu monopolul DSP pe infectații SARSCOV 2 români. TOTUL prin desepiști. TOTUUL prin DSP. Doamne ajută, îmi zic, numa` să poată duce, băieții! Nu-i invidiez, nici măcar pentru salarii. Cel mult pentru pensii. Dar nu trebuia să fii mare vizionar sau Președinte de stat, sau Premier, ca să-ți dai seama că, în clipa în care pornește CU ADEVĂRAT avalanșa, ăia NU AU CUM să preia pe umeri tot Covidul românesc. De la contact, via anchetă epidemio, până la internare/depanare/concluzie finală, bună/rea. De la început fusese poezie romantică, însăși ideea.
Bon.
Așa cum DSP, de la un pion pseudo-util înainte, a fost aruncat în monopol pe covid, fix așa, azi, medicii de familie – un potențial URIAȘ în orice stat normal la cap! -, sunt aruncați în butoaiele cu smoală ale iadului covid. Brusc. Prin Ordonanțe subintrante. Iar asta, făcută: neprofesionist, fără protocoale și reguli clare. Fără reguli, în general. Normal că nefinanțat. (Și…heeey! Nu aviditatea la lovei, ca Mâța Tom cu $ pe cornee, mă determină să fac completarea nefinanțării, ci NESIMȚIREA ăluia care îmi scrijelește acum legi pe tăblița de lut! Clar să vă fie.)
Medicul de familie român, uaaau! lovitură de teatru! este înscăunat brusc, prin OUG, din bou inactiv copist de rețete, cretinul de serviciu, în “rege la Covidu român”. Ieri n-aveam voie nici să prescriu un Plavix compensat, fără să-i cer voie, umil, cu bilet de trimitere, lu Chef Cardiolog= MEDIC. Azi, rezolv eu, singurică, covidul planetei. Batman Batman! Și decid care-i sănătos, care cu risc, care să se interneze/care nu. ȘTIIND că, tehnic, indiferent de ce decid eu, (vulnerabilizându-mă la maximum contractual!) ș-așa la spital sau 112, decizia mea nu-i aplicată. Nu-i aplicată – NU DIN RĂUTATE -, ci fiindcă NU MAI POATE FI, FIZIC, APLICATĂ.
STRUCTURILE SANITARE DIN AFARA CABINETULUI MEU SUNT DEPĂȘITE!
Concret.
Pacienta mea tânără, sportivă, sănătoasă înainte, iese pozitiv la un test cu echipa de baschet. Cu o zi înaintea testării, ușoare semne de răceală. DSP urmează pașii corecți, mail mie, eu pașii corecți, întâi empatic umani, apoi contact sms permanent cu fata, apoi, (bazat pe lege!) – solicitare evaluare prin 112. Unde sun personal, asumat, și zic clar că-i foarte-foarte slab simptomatică. NU PARE a fi niciun risc.
Guess what!
O trimit, DOAR fiindcă așa-i regula-monopol. Sau mna… pentru ăla unu la miliard al neșansei, același cu a te călca TIR-ul pe trecerea de pietoni, cum că infecția o ia razna. O fac, CA SĂ FIU EU ACOPERITĂ ÎN ACTE! Dacă era fiica mea, n-o trimiteam. Ever. Înțelegeți?
În adâncul inimii mele de medic de familie, nu mi-aș fi trimis fiica la evaluare. O dată, că se poate întâlni cu infectați mai mari decât ea. A doua, că poate baleta prin frig, salvări, zăcând pe la porți de instituții sanitare DEPĂȘITE de avalanșa de cazuri, până creapă de tot imunitatea ei individuală, azi SINGURUL ei doctor adevărat.
Și AȘA a și fost. Ieri. EXACT cum am gândit eu. FIX așa. A venit 112, a luat-o oprind parcursul în încă 2 locuri cu pozitivi de ridicat de acasă, au ajuns la Expo Arad, or proptit acolo pereții ceva vreme, și apoi li s-a zis „jakera coliba”. Adică „acas` cu voi, că nu vă putem rezolva de evaluări”, traducere metaforică din prețioasa limbă romanes. Fiindcă ei CHIAR NU MAI POT DOVEDI, fizic, numărul de infectați pozitivi prezentați!
Bon. Mesaj de luat acasă, vorba dr. Mihai Craiu când educă pediatric, pe blog, mamele.
Tot ce am vorbit zilnic, lung, cu tânăra mea pacientă, pe mess și la telefon, fac cu alții – zeci/sute, încă din februarie, martie. Neplătit. Hoo, nu sări! Nici nu-mi trebe baaaani! O fac de juma` de an, nerecunoscut ca muncă reală: GREA, PERMANENTĂ, FĂRĂ ORAR, FĂRĂ MAMĂ/FĂRĂ TATĂ, FĂRĂ OSANALE. Prin urmare, ce îmi trebuie? Îmi trebuie: recunoașterea muncii mele uriașe de până acum, eu medic de familie român (EU NU-S O EXCEPȚIE!!), așadar recunoașterea muncii noastre de până acum în pandemie, nenormate, neasumate public și, desigur, neplătite.
Iar ceea ce PRECIS NU-mi trebuie este ca acum, când te-o prins Covidu de c..ie, să-mi scoți ordonanțe care mă obligă la ceva ce deja fac de jumate de an, voluntar. Numa` cu diferența că azi bagi, acolo în ordonanțe, mii de fraze prin care să-mi iei mâine bani. Sau să mi-o poți trage postum, fix cât vrei. Să-mi iei deci bani. Mulți. Revin reduntant la bani, ca să mă înțelegi. Pentru că la tine, legiuitor, legea-i banul. Nu eu, epuizată de îndoieli, nici pacientul meu anxios. Dar să revin. Ai vomat o ordonanță cu care poți să-mi iei și parafa. Sau libertatea. Sau autorizația de liberă practică. Sau imaginea proprie. Sau cea de breaslă.
(PS. Pentru „conesiori”. D-aia zic… pentru noi, medicii de familie români, din nou și f… și cu banii luați, dar și antipatizați de publicul votant-răcit urmăritor de știri TV, iar asta nu-i de ignorat!, cea mai proastă idee este războiul la baionetă altul decât INSTANȚA DE JUDECATĂ. Până la sentința definitivă, ăla rece e mai bun.)
MEDICUL DE FAMILIE ROMAN …….Ce bine ar fi daca toți ar fi ca dumneata, din păcate foarte mulți sunt blazați, deprofesionalizați de către cei ce conduc financiar sistemul. CNAS , un cuib de ratați medical care de ani mulți se străduiesc sa ii transforme si pe altii in ratați, in simpli funcționari, așa ca ei. Ce ofensa mai mare decât obligativitatea scrisorii medicale pentru orice prescripție: Asta inseamna descurajarea actului medical, a gândirii medicale. Asta duce la deprofesionalizare, MF e considerat un „ala”….. Din păcate si mulți „specialiști” li privesc pe MF ca pe un subaltern nu ca pe un COLEG PARTENER ! Trist. Scrisoarea medicala in sine e nemaipomenit de utila dar nu formala si formularizata ca la noi ci ca forma de colaborare cum e in Franța unde e preponderent informala, o adevărată scrisoare către un coleg, prieten, confrate. De câteva ori am făcut asta si la noi dar am fost ” adus la ordin” de către inspectori care pretindeau : FORMULARUL deși scrisoarea mea conținea infinit mai multe informații către coleg. Sub amenințarea sancțiunilor mi se pretindea sa folosesc „Anexa 45” nu prostiile concepute de mine, in plus MF era obligat să ignore orice alta scrisoare daca nu era „45”. In plus consider ca o scrisoare medicala autentica ar trebui sa înlocuiască stupidul formular de bilet de trimitere la specialist conținând INFORMATII nu doar date de identificare si eventual diagnostic „obligatoriu prezumptiv” de parcă MF nu are drept la o opinie diagnostica. Nici DSP-urile nu sunt ce ar trebui, sunt cuiburi de sinecuri de la care nu ai ce sa aștepți. Întregul sistem trebuie regândit si asta inseamna săptămâni de discuții intercolegiale, nu intre funcționari.
De aceea mi-am și alcătuit, în timp, propria rețea de colegi specialiști pe care îi cunosc, cărora, pe lângă trimiterea standard cu bife care nu ajută la nimic, le atașez informația valoroasă despre pacient. Sau sun și explic de ce trimit. Și obțin, astfel, și reciproca. De peste zece ani eu nu mai trimit oamenii în neant, la „o specialitate”, ci țintit, acolo unde cunosc orarul, eventualele taxe conexe, cunosc stilul colegului, nu-mi ofer surprize etc… Respect regula informării detaliate a specialistului și atunci când plecarea e cumva în neant, fiindcă se mai intâmplă. Nu o dată, scurtul parcurs al bolnavului și de ce anume l-a făcut, inclusiv argumentul că „așa a zis cumnata”, poate fi informație de aur pentru colegul care-l ia de nou, și care nu are timp de o anamneză de o oră, mai mult detectivism particular decât anamneză reală…
Spui: „Prin urmare, ce îmi trebuie? Îmi trebuie: recunoașterea muncii mele uriașe de până acum, … nenormate, neasumate public și, desigur, neplătite.” Si inainte: „Hoo, nu sări! Nici nu-mi trebe baaaani!”
Concret, atunci: CE anume îți trebuie? Cum ar trebui să se manifeste această recunoaștere și cine s-o exprime? Eu, personal (sunt sigură că și toți pacinții tăi) îți mulțumesc sincer pentru ceea ce faci. Cert e că (doar) atât nu e destul. Revin cu întrebarea, așadar (și nu e retorică!): ce așteaptă un MF pentru a simți că îi e recunoscută munca? (vorbim de contextul COVID-19, nu la modul general, munca de o viață).
Răspund. În primul rând, INDEPENDENȚA în deciziile privind infectatul/contactul. De la a nu-mi impune, prin lege, să scriu sinucigașul cuvânt „VINDECAT”, asta fără testare, și strict ca urmare a monitorizării telefonice, până la a nu mă mai condiționa ÎN NIMIC de alt pion din sistem. Care pion poate greși senin cât vrea, fiindcă nu-i urmăribil și imputabil. E abstract. N-are față și nume. Eu am. De exemplu, DSP n-a trimis mail, sau 112 nu răspunde, sau spitalistul nu emite SM/concediu cf legii, greșește bife, omite regului. Sau la ușa spitalului, o doamnă impersonală trimite acasă, înapoi, ambulanța cu oameni de evaluat, că nu au loc. Toți ăștia impersonalii nu pățesc nimic rău. În schimb eu, la sarabanda concediilor, ÎN CARE EU DEPIND DE EI! eu, da. Ei de mine, nu. Sunt vulnerabilă și bună de plată. Singura bună de plată. În al doilea rând, extensia acestei independențe profesionale (elementar respect pentru mine) prin anularea steluțelor, diezilor, a dependenței de specialist, pentru compensare. Pot compensa, compensez. Nu pot eu, că nu mă duce mintea cum e cu Palvixul sau Miluritul, nu-i bai. Atunci să compenseze DOAR ăla care poate și-i doctor în Milurit. Nu s-o fac eu, OBLIGATĂ CONTRACTUAL, s-o fac deci DOAR la dictarea lui. Și să trimit pacientul, pentru ca el, colegul, să-mi dea scrisoare IMPECABILĂ îna sigurări, pe baza căreia eu să pot compensa/sau nu, când are erori. Film cu proști, zău.
Ordinul MS 1513/2020: „Medicul de familie va declara pacientul vindecat pe baza rezultatelor monitorizării zilnice telefonice, prin consultația medicală la distanță, ce va urmări starea de sănătate a pacientului (absența manifestărilor clinice pe parcursul perioadei de monitorizare).” NU îți impune nimeni CÂND să îl declari vindecat. Dar, ca medic, sigur poți aprecia asta: fie e mai rău și atunci îl trimiți la ceilalți „pioni” din sistem, fie e mai bine și tot mai bine, caz în care îl declari vindecat (da, știu că fără testare). Asta înțeleg eu.
„a nu mă mai condiționa ÎN NIMIC de alt pion din sistem” nu este ceva posibil, nici nu cred că ar trebui să fie. EȘTI un pion în sistemul sanitar! MF e supus riscului de a greși, la fel ca ceilalți pioni. Cu cât pionii conlucrează mai bine (nu zic că acest lucru se întâmplă), se reduce riscul și pacientul are numai de câștigat. În plus, buna colaborare în sistemul medical, este ceva ce ai susținut întotdeauna pe blog, nu înțeleg de ce acum e altfel.
Legat de problema compensării medicamentelor, ea nu e de azi, de ieri, nu e specifică pentru situația COVID, nu el (virusul) a generat-o și nici nu o va rezolva.
Nu vreau să par Gică Contra, combătând tot ce ai argumentat, dar eu cred că acea „recunoaștere” așteptată se reduce, până la urmă, la altceva. Nu spun că e ceva rău (e chiar normal!) ci doar că nu e asumat, ci, din contră, negat cu vehemență.
Stiu ca nu are legatura cu articolul de fata, dar tot intreb! Scolioza structurala este considerata boala cronica?
da