Nu doar eu. Sigur și voi. Fiecare în felul lui. Noi toți.

Trăim reașezarea importanțelor, a ierarhiilor. Privim adevărul adevărurilor aparente de până acum, prin binoclul pandemic.

Sunt medic de familie român.

Nu-s medic din categoria grea-plumb a celor cu lupta covid în focar, adică medicii cu costume de astronauți și viața praștie, dar nici unul să-și poată face meseria doar on line. Și nici n-a mers sistemul medical fără mine, pe perioada de urgență, atunci când ambulatoriile de specialitate și cabinetele stomatologice s-au închis forțat. Boierii Mari nu puteau lăsa un hău medical TOTAL între patul din dormitor al bolnavului și extratereștrii cu combinezoane, sacrificați în spitale covid. N-aveau cum. N-aveau cum, cu noi, medicii de familie români, nici să ne închidă, nici să ne cinstească. Nu știau ce să facă cu noi. Ne-au fofilat. I-am lăsat să ne fofileze. Dar baiu-i că ei nu știu nici azi, ce să facă cu noi! Când nu ne mai fofilăm niciunii. De ce nu știu? Fiindcă:

1.Neștiința asta autistă despre noi, trenează de trei decenii. De treizeci de ani încoace, niciun guvern n-a știut ce să facă cu noi. Și e greu de crezut să se prindă corect, careva de la butoane, fix azi. Cu Covidu` la jugulară.

2.Fiindcă dacă, prin absurd, chiar ar vrea vreun guvern să ne utilizeze eficient/onest/lăudabil de votanți, primii de întrebat cum s-o facă, sunt capii noștri organizaționali. Nu propriii consilieri ministeriali pierduți în norișorii utopici ai birourilor. Și care nici măcar nu cunosc conținutul contractului cadru.

O OMENIRE ÎNTREAGĂ ȘI-A FĂCUT DIN MEDICII DE FAMILIE AUR ÎN SISTEM! Numai noi, încă nu.

Dar textul meu nu-i despre EI, decidenții, ci despre mine.

Sunt și eu medic de familie român.

Știu sigur că îndemnul cu distanțarea, spălat des lăbuțe și purtat mască, textul care protejează majoritatea pionilor umani din sănătatea publică, pe mine, INDIVID-MEDIC, nu mă protejează suficient. Nu atât cât mă protejează soarta și norocul de la naștere, dat de ursitoare. Lucrez zilnic, sperând să mai scap o zi.

Iar de aici încolo, deja, încep să vă scriu ca femeie/”sleș” om, nu ca medic. Vă scrie acea parte din mine care ne face perfect egali în fața nașterii și a morții. Orice meserie ai avea. Preot, să fii! Când te naști și când pleci, ești exact tot aia, egal cu noi. Și noi cu ei.

Descopăr, privind în oglindă dimineața, că n-are rost conturul de buze și rujul. Nu-i de ce, fiindcă port mască toată ziua. Păstrez deci, din vechea-elaborată cutie cu farduri, care deunăzi conta (și supsese destui bani!), păstrez deci doar accentul maro pentru sprâncene și creionul dermatograf. Restul nu mai au rost. Nu mai au rost nici hăinuțele mele mișto, comandate pe net sau probate vesel nevoie mare acu un an, nici bucuriile când cumpăram o rochie de fiță la reduceri. N-au rost, fiindcă – fie mă ascund în habitaclu, în pijama, ca să mă „distanțez” -, fie stau la cabinet/de gardă, încotoșmănată într-un halat protector asexuat și perisabil.

Ușor compulsiv, când nici nu consult (rugându-mă să mai scap o dată), nici nu scriu pe blog, fac curat în dulapuri. Și descopăr chestiile alea care mă făceau atât de fericită, anul trecut: pahare de cristal faine, de la mama, așezate în bufet pe specii, chiar dacă la finalul chermezei, fiecare deja bea din ce apucă! Tacâmuri de argint, șervețele super colorate, servicii de masă pentru mesele festive cu mulți invitați, două x douășpatru de piese… mna… pe care nu mai știu când/și dacă le voi da vreodată. Deja și fără covid comandam pizza în cutii de carton și tacâmuri de plastic!

Mai aliniez, în pauze de cabinet/gardă, așternuturile și pilotele și pernele pentru când ar fi trebuit să culc la mine mulți oameni dragi.

Și încerc să învăț, (greu, foarte greu o fac!), că mai nimic din ceea ce mă bucura înainte, azi nu contează. NU MAI CONTEAZĂ! Și nu pentru câteva zile.

Și voi la fel, nu?

Și mi-e încă greu, foarte greu, să accept că, de fapt, EU căutasem bucurii în rahaturi. De aia, mai simplu mi-e să dau vina pe covid.

Zilele astea, la Hășmaș, ștersesem praful din hol, cu o cârpă de frotir maro, iar dacă covid nu exista… eu nu sesizam… cârpa maro pentru praful meu de azi, este ACEL prosop de baie pufos, elegant, modern, cu numele firmei brodat cu alb, pe care mama îl primise de ziua ei din Germania, 9 iulie, cadou de la o prietenă. Era ceaușism împuțit, noi toți trist-cenușii, eu studentă la medicină la București, sor-mea copilă de școală generală la Arad. Nici nu puteam visa că prosopul acela maro pufos, cândva va fi al meu. L-aș fi ocrotit ca pe soare, în baie. Soră-mea m-ar fi invidiat. Ar fi plâns că de ce nu-i la ea, și-i la mine.

Azi, șterg praful hășmășean cu el, fiindcă simbolul de atunci a murit.

Iar dacă covid nu exista, probabil nu mă opream zece minute de sâmbătă 7 noiembrie, din fuga vieții, să înțeleg și să accept toate astea.