Eu scriu aşa cum cântă ţiganul la scripcă. Aşa cum simte el să cânte, învăţat doar de tătâne-su… N-are Conservatorul Gheorghe Dima Cluj, absolvit. Nici eu litere absolvite, ba mai rău, am o meserie, cea de medic, care mi-a cerut timp şi energie şi preocupare în defavoarea lecturii aşa zis beletristice. Concluziile pe care eu le trag azi, se apropie, (aflu!), de teorii, curente literare, pe care alţii le-au învăţat pe la şcoli mari. Eu nu. Nu mai mult decât BAC-ul dat la română şi cu asta… cam gata.

Ce mi-a permis să scriu, în afara vocaţiei şi a arderii? În primul rând faptul că-s totuşi alfabetizată, cunosc literele. Mai apoi, că am învăţat ortografie în primele patru clase. Nimic mai impertinent, din partea unui scriitor, decât să facă greşeli de ortografie! Nu eşti sigur de „cratima mă-tii”?, atunci stai pe fundul tău şi faci eventual cercetare în biofizică, necum proză. Mi-a mai permis să scriu, experienţa deceniilor lucrate ca medic cu omul, contact zilnic, direct şi susţinut, dar şi propria-mi experienţă de viaţă, nu tocmai netedă afectivo-erotico-social. Una în care am jonglat vioi între  sentimente extreme. Nu regret. Nu-mi regret nici o trăire paroxistică. Nici măcar vreo decizie păguboasă. Sunt segmentele cele mai vii ale uneia şi aceleiaşi vieţi pământene şi mă cutremur închipuindu-mi că puteam trăi echilibrat, (mai politically corect, poate!), dar fără să le fi cunoscut pe toate astea.

Revin la felul în care scriu, ca ţiganul cu scripca.

Intenţia tehnicii mele a fost (mai este încă!) să mă joc cu fraza astfel încât să aduc cititorul lângă mine cu minimum de cuvinte. Să găsesc acele „cuvinte cheie” care, eficient alăturate, să te bage nemijlocit în sala mea de bal, sau în pădurea mea, bucătăria, dormitorul sau maternitatea, sau…  în acel peisaj în care am dorit să te fac părtaş. Mai apoi, să te fac să plângi, sau să-mi râzi alături, tot cu o singură frază.

Devenise deja un şah al minţii, căutarea frenetică a frazei care să suplinească lungul fragment ce reclama, teoretic, miza finală: lacrima sau zâmbetul tău.

Nu ştiu cât am reuşit, spun ce am intenţionat.

Am început recent să recitesc Enigma Otiliei. Volumul era pe noptiera mea întâmplător, scrisesem pe blog despre bunicul meu Volodea. Romanul mi-a dat, la naştere, prenumele. Prin dedicaţia bunicului, scrisă cu stilou, caligrafic, pe prima pagină. Cartea este ESTE! o capodoperă. Am început să o recitesc după foarte foarte mult timp de la precedenta lectură. Înaintam citind, mă emoţiona… Totuşi, după o treime de carte, m-am pornit să mă întreb aşa: nu putea fi, oare, indus același fior al poveştii, aceeaşi greutate psihologică a personajelor, aceeaşi aşezare a lor în istorie şi încăperi, în mai puţine cuvinte? Mult mai puţine?

Ba da, îmi spun, deja obsedată de evitarea oricărui balast descriptiv. Ba da. Se putea obţine într-o treime de text, (dacă e să-i socoteşti lungimea), același rezultat în sufletul cititorului. Sunt convinsă.

Nici un orgoliu al „prolificităţii mele scriitoriceşti” de secol 21 nu mă va determina să scriu un singur cuvânt peste exact cele necesare şi suficiente. Și toate corecturile mele sunt despre ce aș mai putea tăia fără să pierd esență, nu invers.