Mulți mulți români sunt acum în izolare, carantină, sau doar într-o așteptare anxios înspăimântată.

Articolul meu se referă la cei care NU trăiesc în aceste zile o dramă!! Pentru ultimii, îmi plec fruntea tăcând, cu mâinile împreunate a rugăciune. Mă adresez, deci, DOAR celor care acum sunt sănătoși de rândul virusului și așteaptă… Mă refer la așteptare. La timpul în care practic nu se întâmplă nimic. Și zic:

TU ești cel care îi dai propriului timp valoare și frumusețe! Nu altul. Nici măcar acum, în pandemie, nu există altcineva decât tine care să-ți decidă timpul. Orele de viață. Perisabile.

Și am să încep cu o poveste, apoi cu fraza de legătură, apoi concluzia – sfaturi practice despre cum să-ți trăiești timpul din izolare, carantină sau, pur și simplu timpul pandemic. N-ai mai făcut-o până acum.

Eram în Grecia cu Jenucu, urma plecarea acasă peste două zile, protocolul mereu același, eliberezi camera la ora 9, lași bagajele pe-acolo într-o debara, apoi, peste 5-6 ore, autocarul de plecat acasă te va ridica de la motel.

Ne împrieteniserăm cu un el și o ea, farmaciști români, la vreo 60 de ani, simpatici. Spune ea, oftând din greu și ștergându-și cu antebrațul fruntea îngrijorată:

-Vaaai cât AVEM DE AȘTEPTAT, poimâine! Groaznic.

Îi spun:

-Nu, nu avem de așteptat niciun minut!

-??? Adică?

-Exact cum zic. Poimâine vei avea, din fericire, încă o zi pe malul mării, cu voi sănătoși, soare afară. Întâmplător, la ora 14 a acelei frumoase zile, nu vei mai urca în motel, ci într-un autocar. Cheia e la tine. Tu și numai TU ești cea care decide să aibă poimâine o nouă zi faină, sau drama unei așteptări plictisitoare pe caniculă. N-o numi „așteptare”, ci noroc!

Iar în ziua cu pricina, eu cu Jenucu, exact asta am și făcut. Ne-am pregătit meticulos bagajele seara, pe le 8 dimineața am și predat bagaje, chei, apoi am urmat un program pe care singuri ni-l făcusem. Cafeaua o bem la terasa cutare. La 9, un freș acolo lângă ponton. Între 10 și 11 încă o baie în mare (lăsaserăm afară o plasă pentru schimb, iar baia asta de o oră n-a făcut-o niciunul dintre turiștii români de la acel motel, și zău, n-am priceput de ce… toți au proptit zidul, sau un scaun pe terasa clădirii. Mai butonau telefoane, beau cafele și mai fumau). Între 11 și 13 am făcut un dus-întors pe mare cu feribotul local la Arkitsa, iar la 14 eram la locul de întâlnire ca să urcăm în autocar. Și ne-am impus să nu transformăm acele ore de viață, înt-o așteptare.

În general, eu exersez să evit ca timpul meu să se compună din așteptări. Vai, abia aștept să scap de rate! Doamne, să se termine o dată garda asta. Iui cât am de așteptat la CAS, până-mi dă contractul semnat, nu se mai face o dată sâmbătă, sau Crăciun, sau Paște, să treacă odată capacitatea lu` fiu-meu, să-mi văd cât mai repede fiica la casa ei! Doamne, abia aștept să am nepoți!

Când gândești așa, nu faci altceva decât să speri să mori cât mai repede. Culmea ironiei sorții, nu? Mereu vrei să îți rămână mai puțin de trăit, dar nu-ți dai seama de asta. Să se facă vineri, să termini creditul, să vină ziua de salariu, să fie Crăciun, să vină autocarul ca să pleci în România…

Tehnic, cum poți evita această pierdere de viață?

Întâi, înțelegându-i capcana. Adică înțelegând exact (sper!), ce spun eu mai sus. Apoi, ORGANIZÂNDU-ți singur minutele de viață. Fii egoist! Fă-le pentru tine. Prin asta, înțeleg să-ți direcționezi chiar și propriile gânduri spre ceva bun. Fă-ți mici gesturi de bucurie, mici cadouri de viață. Oferă-le semenilor ceva din tine. Un zâmbet când s-ar aștepta să-i înjuri. Un semn de carte. Un loc în tramvai… Nu ziua de salariu ar trebui să-ți dicteze ție timpul, ci tu ei!

Ești izolat. E pandemie. Nu te muta exclusiv pe subiectul Coronavirus, în orele pe care nu le dormi. Privește pe geam și fă-ți un tablou optimist, indiferent de imaginea care ți se înfățișează la geam.

Programează-ți zilele pe ore. Nu lăsa să te progremeze ele pe tine, prin rundele de atacuri de panică, sau tulburări anxioase declanșate de știri. Îți impui, asta. La ora cutare mănânc, apoi 30 minute lectură din romanul cutare, gimnastică zece minute, 15 minute mă concentrez pe aminitirile cele mai frumoase din copilărie (mâine din adolescență), deci vă adaptați, fiecare, pe condițiile concrete. Există mii de situații diferite! Și, repet, mă adresez celor cărora nu le-a murit cineva drag, acum. Pentru restul, una-i să fii carantinat în al doilea pat dintr-o cameră, alături de un străin, alta să fii izolat la tine acasă cu partenerul de viață. Una-i să aveți copii mici, alta să aveți peste 65 de ani. Una-i să fii la casă, alta la bloc fără balcon, una să ai rezerve în bani, alta să n-ai.

Le enumăr, ca să dovedesc că știu ȘTIU! Știu și că ți-e greu, și că ești convins că ți-e CEL mai greu. Însă te provoc să cauți în EXACT ACEST GREU o ordine simplă, un orar zilnic mental dar și fizic, și să NU arunci pe geam 2-3 săptămâni sau luni din viața ta, dedicându-le EXCLUSIV Codiv-ului 19. El nu merită să-i faci acest cadou! 

………………………………………..

Exact acum, în timp ce vă scriu, culmea! mă anunță Eugen că vorbește la TV Președintele, în direct. Iar eu nu accept timpul lui. Am să citesc rezumatele, ulterior. Când am să am chef. Eu acum vă scriu vouă. Fiindcă simt că am ce să vă ofer, fiindcă mă citiți extrem de mulți și aveți nevoie de frazele mele. Iar Președintele nu are ce să-mi spună, încât să nu sufere amânare. Nu mie. El îi vorbește unei mari mase de români disperați, ca să-i oblojească și să le țină în frâu disperarea și bine face. Însă nu-mi va răspunde la nedumeriri țintite, nu-mi va lumina cu nimcic mintea vorbindu-mi în direct, va promite lucruri și refuz azi să aflu care lucruri, dacă-și va onora promisiunile le voi afla la vremea lor… deci skip.

Întâmplător, EXACT acesta a fost un exemplu concret al timpului pe care doar TU ți-l decizi.