De ce nu am intrat în Canada!

Introducere

Să mă prezint nițel, ca să vă introduc în poveste bine documentați.

Sunt medic de familie român, cabinetul de bază în rural (la țară, adică), dar și la Arad, dar sunt și patronul – să-i zicem așa – al unei mici policlinici într-o comună arădeană.

Povestea pornește, deci, din județul Arad. România.

Am și o soră mai mică (eu am 57 de ani acum), ea&familia, sunt cetățeni canadinei. Familia înseamnă, pe lângă soră/cumnat, trei nepoți adorabili.

Mă urmăriți, da? Până aici totu-i clar.

Decid să plec în Canada la soră-mea, pentru două săptămâni, prima vizită acolo, prima din viața mea. Mă îndemn și decid acest drum, într-o potență financiară nicidecum pe ajutor social, dar nici chiar ca soție de fotbalist în liga A, ca să bag cardul în cititor fără să mă uit la preț și, la urmă, să mă bucur că am tocat “numai” 10 mii de euro în aeroport, între două curse.

Sunt un om, cumva, de condiție financiară medie.

Emoțional, sunt un om de condiție minus doi, nici măcar zero. Urma să pornesc singură, la un drum greu. Eu, catastrofă. Emoționalul meu contează enorm. Fiindcă am, din ADN de la tata, dificultăți uriașe de orientare în spațiu. Plus că am avut bafta-n viață, până acum, să-mi permit să cam fiu “prințesucă” la drumuri. Mereu s-a găsit un iubit, un soț, sau un fiu să mă poarte. Să scoată documente pentru mine, să-mi dea o schemă caligrafiată cu ce am eu de făcut. Deci, am un creier neexersat în experiențe de drum cu avioane, vize și alte rahaturi prozaice.

Cum zic, sunt o norocoasă. URIAȘ norocoasă.

Chiar fiul meu, de 35 de ani acum, a fost mai mereu cel care m-a dus/adus/ridicat/extras/depus/purtat cu mașina, nu invers. Never ever, eu mama asudată care să fugă pe la instituții să-l rezolve pe el. S-a autorezolvat mereu. Eu nu-i fac curat acasă când îl vizitez, nu spăl geamuri, nu calc rufe. Mă scot, el&nora, undeva la masă, și achită ei cu cardul. Piramida e inversată deci, nu-s mama care mai duce câte un plic cu bani să-și ajute bieții copii. N-a fost cazul, har Domnului. Dacă trebuia, normal că o făceam.

Cred că această mică analiză introductivă e importantă pentru poveste, ca să vă ajut să o trăiți în rând cu mine.

Decid, deci, să plec in Canada, singură.

Traseul urma să fie Hășmaș (comuna unde locuiesc)- Arad. 85 de kilometri. Apoi, cu un microbus, Arad-Budapesta aeroportul Franz Liszt, apoi Budapesta-Paris, aeroportul Charles de Gaulle, îl vom numi de acum CDG. Finalul= CDG- Montreal, unde urma să mă aștepte familia de dincolo.

Prima grijă a fost să-mi aranjez plecarea ca medic, să găsesc un înlocuitor, programări reportate, gărzi schimbate, documente depuse la asigurator pentru plecare, afișarea a tot ce trebuie, modificarea a tot ce trebuie, telefoane date la trei colegi zonali rugând să preia pro bono, informal, în contul meu, câte un caz acut dacă el apare, telefoane la spitalele zonale, la interniștii cu care colaborez, să știe că plec peste ocean, să-mi preia pacienții oarecum cu întâietate, știind că nu mă au…

În paralel, două „birouri info” se ocupă de actele mele. Unul acasă, Eugen= prinț consort, altul în Canada, soră-mea&Tania, nepoata adultă.

Obțin la Arad pașaport nou electronic, a mers civilizat, foarte FOARTE rapid, chiar m-a bucurat organizarea, cu programare on line, cu preluat clientul FIX la ora programată, asta vineri la prânz, pașaportul a venit luni, cu Poșta Română. Deci beton.

Eugen butonează abil netul, obține viza ETA, a mea pentru Canada, valabilă vreo cinci sau șase ani, achită on line biletul la  DL Air France (Delta Lines), bilet Budapesta-Montreal cu  escală la Paris, obține acceptul aplicației Arrive Can, soră-mea cu un teanc de documente proprii, dar și unele legate de mine, depune la notar în Montreal formularul XXX (nu-i știu din cap numărul, și mi-i lene să caut acum în bagaje), formularul este semnat de notar, copie pașaport soră, copie certificat de naștere eu – doveditor că sora mi-e soră și că părinții noștri, iertați și slăviți fie!, sunt aceiași.  Deci, am TOT.

Ah, stați așa! Sigur că am și RT PCR  în timp util, negativ, dar și Certificat Verde European color, dar și dovada vaccinării complete în România, dar și un antigen rapid la plecare, așa de fiță…

……………………………………………………………………………………………

Pregătiri de plecare în Canada

Suntem la faza de pregătiri febrile și două faze simpatice merită menționate.

Una că eu mi-am vopsit părul verde, zicându-mi că asta va accentua cumva nuanța verde a certificatului verde european covid. Stilista mea, Ofelia Barna, îmi face jocul.

Cealaltă e că ai mei, canadienii, știind că vin, au pornit inițial la o mică redecorare a camerei nepotului mic, apoi, din aproape în aproape, (e limpede cum se întâmplă astea!), au ajuns să renoveze toată casa, zugrăvind și trăgând mobile din loc. În ziua sosirii mele urma să fie și ziua nepotului mic, care știa că „vine mătușa din Europa”, copilul (iubirea lu` tuși!) rupt în freză de emoție, iar mătușa urma să-i aducă multvisata trotinetă electrică, desigur cumpărată acolo de mamă, dar urma ca mama să o ascundă, și să i-o scot eu la iveală, fix când nu se așteaptă.

Râdeam cu lacrimi la telefon, cu soră-mea, la faza cu renovatul casei. Zic:

-Sunteți români, clar. Că și la noi la Hășmaș, la nuntă și la mort, când vin rudele de la oraș, se face curat, se văruiește, se zugrăvește, se spală perdelele, ca să dai bine la inspecție. Inspecția ăluia care oricum nu-ți va oferi nimic… vine să comenteze, eventual să ia la plecare o găină, o slană, o pălincă. Desigur, nu înainte să-ți dea câteva sfaturi docte despre cum trebuia să faci ceea ce n-ai făcut perfect. Apoi, să te bârfească o tură la telefon, cu rudele care nu și-au făcut timp să vină la eveniment, fiind foarte „foarte prinse în biznisuri”, vezi Doamne.

Sor-mea râdea pe spate. Zice:

-Otica, îți amintești în ceaușism, când eram copii, și venea la careva din bloc „mătușa din Franța”, sau Ungaria, sau Elveția! Cum venea aia cu gumă de mestecat în valiză, ciocolată, săpun, deodorant, și cum ne-am fi dorit și noi o mătușă din Franța.

-Daaa, exact! N-am uitat!

-Na. Acum tu ești acea mătușă. Că micuțul nu știe cum e cu Hășmașul și Montrealul, pentru el ești mătușa care vine de departe, la ziua lui! Și te așteaptă ca pe soare! Ești mătușa din Europa. Dacă-i zic mătușa din Beliu via Comănești, nu va pricepe nimic.

………………………………………………………………………………………….

Flash. Seara dinaintea plecării, eu încă acasă la Hășmaș

Sunt cu bagajul făcut, unul mare de cală plus un rucsac încăpător pe umeri. Am tot ce trebuie. Fiind medic exersat cu teancurile de acte la contractări sau autorizații, îmi organizez, JUR! românescul “dosar cu șină”, pe care Eugen îl consideră ridicol, exces de zel, dar eu totuși așez zece țiple în dosarul cu șină, bag fiecare document, ordonat, în câte-o țiplă, pe fiecare țiplă lipesc o etichetă cu ce conține, gen ETA, ARRIVE Can, PCR, știind că la examen la vămi,  scot dosarul și doar le răsfoiesc paginile. (NR țiplă= prezervativ birotic=folia aia tranparentă de nailon, pentru acte)

Îmi ordonez rucsacul, ca să știu exact unde e cardul, pașaportul, cartea de identitate, dosarul cu șină cu zece file, care conține tot. TOT. Am și un portofel portocaliu, ordonat, care poartă cu sine mărunțiș: lei, euro, forinți, dolari canadieni… just in case.

E foarte foarte cald, caniculă.

Pregătesc pentru drum o rochiță, iar detaliile rochiței vor conta în poveste, deci nu sări peste ele, te rog. Citește-le.

Rochița este primită cadou, mai demult, de la prietena mea Carmen Mihiț. Este răcoroasă, material impecabil, adică nu se șifonează orice i-ai face prin avioane, e destul de scurtă cât să nu te nici încurce, să nu nici pari venită-n Paris din filme XXX pentru adulți. Are un amestec de nuanțe fine – bleu, mov, roziu, alb, iar la gât o adevărată operă de artă handmade, ca un colier, dar cusut direct pe material. Undeva, în această poveste lungă, în aeroportul din Paris, stând la o coadă, de mine se apropie o negresă înaltă, zveltă, ea drapată cu un material colorat care curgea până la glezne, un turban amplu pe cap, mască eu și ea, mi se adresează în franceză. Traduc, acum.

–  Aveți o rochie foarte frumoasă!

– Oh, mulțumesc.

– Dar de unde o aveți?

– De la prieteni, de ziua mea.

– Nu știți de unde?

– Nu, nu am întrebat.

– Modelul de la gât, e din țara mea…

Apoi mi-o zice, care-i țara ei, dar eu nu pricep imediat, și nici nu cer să o repete.

– Este un colier pentru femei măritate, îmi spune în franceză. Ele poartă acest model la gât.

Revin. E seara dinaintea plecării. Sunt acasă la Hășmaș. Pregătesc această rochiță pentru drum, desuuri comode, sandale moi de piele Ana Viotti, confortabile. Un șal mov de pus pe cap, dacă pe undeva e climă și-mi violează urechile…

Dosarul cu șină, pentru care m-ar fi premiat gold chiar și un DSP la autorizări. Și, fiindcă între Paris și Montreal voi avea șapte ore de drum, pregătesc trei cărți. Două începute. Îmi place să alternez lecturi. Pun în rucsac Suki Kim „Fără tine noi nu existăm. Viața mea secretă ca profesoară a copiilor elitei nord-coreene”, Dan Lungu, Amelia Gheorghiță „Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism”, ambele cu semn de carte pe la jumătate, urma să le las în Canada nepoților după ce le voi fi terminat acolo, și Michel Houellebecq “Extinderea domeniului luptei”, aș fi readus-o acasă, pentru raftul de bibliotecă cu Michel Houellbecq.

……………………………………………………………………………….

Plecarea. Zara.

Arad ora zece a doua zi, din fața casei noastre arădene mă ridică microbusul pentru Budapesta.

Trei oameni deja instalați, urma să mai luăm pe cineva pe traseu. Și da, luăm pe cineva, cineva care se va așeza lângă mine. O puștoaică frumoasă, ochi migdalați verzi, ten din care pocnea tinerețea, păr lung, șaten-blonziu și râsul acela verde crud, sănătos, cu incisivii albi perfecți, fin punctați de un aliniament imperfect al lor. Semn că-s dinți naturali. Era ca alunița de pe buză, care-i rupea lui Marilyn Monroe, sexi, monotonia înfățișării perfecte.

Fata se așază lângă mine. E prototipul tinereții frumoase și sănătoase. Poate fi oricine. Iubesc tinerii, potențialul lor și viața care se deschide prin ei, schițată pe pagini albe.

Rarisim intru în vorbă cu oameni, la drum.

N-ați spune, cei care mă citiți, dar sunt o semi-sociopată. Vorbesc atât de mult la cabinet cu bolnavii încât, în afara slujbei, prefer să tac. N-am energie, nervi, să mai vorbesc. Necum să (mai) ascult empatic problemele altuia. Dar, cu această fată, intru în vorbă. Intru oarecum egoist, sperând că merge și ea în Canada ca mine și fiindcă, auzind-o vorbind – alea trei vorbe de urcare în microbus -, evident nu avea accent românesc. Se bucură că intru în vorbă. Ne tatonăm ușor, nu, nu merge în Canada, totuși merge, ca mine, la Budapesta pentru CDH Paris.

-Uau ce fain! Avem același traseu. Din CDG – unde?

-Maroc.

-Eu Canada, zic.

Ne mai tatonăm nițel, dar nu sar cu lozul mare, că-s medic.

De obicei la drum, cu români, evit să spun că-s medic. Fiindcă potențialele beneficii ale acestui statut, sunt mult sub teroarea că unii/alții încep să-mi ceară consultații stupide prin aeroporturi, buzi și psicine. Bașca dacă grupul este alcătuit din puri români, și află că ești medic român, devine pentru mine o deloc onorantă postură. Mai rău decât să afle că ești parlamentar. Devii porcul național, dacă nu au o nevoie imediată de tine, pentru un sfat de crampe la burtă.

Ne tatonăm cu fata, deci.

Și, tot așa, tatonând, intru într-o poveste miraculoasă.

O cheamă Zara. Zahra de fapt, cu H din piept la mijloc, sub stern, nu H din gât. Exersez H-urile gât/piept. Nu-mi ies. E studentă la medicină, Arad, anul patru. Fiica unui farmacist marocan, cu o economistă ucraineancă. Sora ei va urma tot medicina.

-Eu sunt medic de familie în Arad, răspund.

-Uau!  e rândul ei să se bucure…

Între Arad și Budapesta, nici nu simt cum a trecut timpul, am vorbit nonstop cu Zara. Eu cu părinți/bunici basarabeni, vorbesc și rusește. Intru cu Zara pe limba rusă. Mi se declanșeză amintirile copilăriei, revigorez vechi cuvinte rusești, felul în care bunicul mă numea (ofensator) când greșeam la dictare cratime sau i-uri, era exact felul în care o numea mama ei când greșea cuvinte. Mai scotea la iveală un nou cuvânt rusesc- baran, dâlda,  tî nastaiaștcia dura…  Eu îi sorbeam slovele, parcă rupte din viața mea:

– Daaa, daaa, EXAACT!

Eram pe drumul Arad-Budapesta. Îi zic:

– Zara, ascultă! Mă suni când revii din Maroc, (ea nu-și văzuse părinții de doi ani, din pricina pandemiei). Mă suni. Și, atât cât știu și pot, în Arad eu am să te ajut.  Cu tot ce ține de forța și vechimea mea locală.

Zara e singură la Arad, am simțit că un șvung, o propulsare, un telefon al meu, poate face minuni.

Reușește ea să-mi povestească, într-un amestec de franceză cu engleză, episoade ale vieții ei, altele decât facultatea și raportul cu părinții. Zona de dubii, cea emoțională, sentimentală. Ascult atent, intervin când se cere, gen atunci când îmi zice “puteam să ratez… blabla… din cauza lui… blabla”, ripostez:

– STOP! Zara. STOP. Dacă ratai, era DOAR din cauza ta. Te rog să reții. Ratările sunt mereu ALE TALE. Ale felului în care te-ai raportat la acel blabla… nu-s niciodată “din cauza” altcuiva.

Râde- aveți dreptate, așa este! Dar mereu uit asta.

Zara marocana vorbește fluent franceza, engleza, araba (araba chiar cu scris citit în două-trei dialecte), și rusa scris citit. Cel mai slab, româna. Îi promit că am să o ajut cu româna performantă. Cine știe araba două dialecte, „mănâncă româna pe pită”, zic. Îi explic zâmbind ce înseamnă „a mânca ceva pe pită”, ce înseamnă pita însăși și ce înseamnă vocabula “oare”. S-a prins ușor.

Îmi spune, vădit emoționată (în francează):

-Am vorbit recent cu mama mea la telefon, mă plângeam că nu pot lega prietenii în România. Mama mi-a spus ieri, (IERI a fost asta!) că prietenul meu din România va veni când nici nu sper, nici nu aștept, la momentul potrivit. Oare dumneavoastră sunteți acela, Otilia?

-Aș vrea să fiu.

(Foarte greu, FOARTE greu, moldovenii și rușii trec de la dumneavoastră la tu.)

…………………………………………………………………………………………

Budapesta, aeroportul Franz Liszt

Și microbusul parchează, suntem la aeroport la Budapesta.

Împreună cu Zara traversăm distanțele pe care mai mult eu le știam, iar aici eu sunt mai eficientă, fiindcă vorbesc maghiara. Ea nu.

Începem să parcurgem bunele practici, ambele dorim să ajungem în CDG, eu am un dosar cu șină PERFECT, dar  Zarei nu i-a intrat încă pe mail rezultatul RT PCR recoltat ieri la 11.30, la clinica X Arad. Fără RT PCR, nu poate trece spre Paris. Preiau telefonul clincii arădene care recoltase, sun, mă prezint, și mi-e clar că fata, fără intervenții beton, nu va putea avea PCR-ul în timp util.

-Doamnă. Noi i-am spus că, dacă recoltăm după ora 11, va avea rezultatul abia mâine seara.

-Cred. E o tânără studentă la medicină care-și vede părinții, în Maroc, după doi ani. Eu sunt medic. Vă rog. Vă rog, fără roboți și bife, să urgentați cumva rezultatul.

-Încercăm, dar nu promitem.

Din Franz Liszt Budapesta, îl sun Eugen:

-Nu-i despre mine. Eu sunt perfect. E cu Zara, știi, o studentă la medicină, e marocană, fată super, cunoscută pe drumul Arad-Budapesta. Te rog sună tu la clinică din nou, du-te personal după rezultat, hai te rog să ajutăm fata!

Și rezolvarăm. Zău așa.

La Budapesta, trec de control impecabil, ies la-naintare cu dosarul meu șină, ăia îmi cer și copie pașaport soră, p##la copie pașaport soră, eu scot DOAR “copie certificat de naștere – eu”, înfipt la plecare de Eugen în dosar, just in case, iar ei zic că-i ok.

……………………………………………………………………………

Țigara din Franz Liszt

Mai avem timp până la îmbarcare. Zara propune “să punem un foc” – adică, pricep imediat, să băgăm o țigară. Că timp avem. Berechet. Accept.

-Zahra, nu se spune să punem un foc, ci să băgăm o țigară. Deși “băgăm” e cumva de derbedei. Nu găsesc cuvânt în limbile tale pentru derbedei. Bad boys, să zicem.

Nu-s fumător de anvergură. Sunt fumătorul zilnic a două țigări dimineața la cafea, și atât. Nu mă tentează țigara în pauzele unui microbus, nu în gărzi, nu când citesc/scriu. În schimb, mă tentează (și o pot abuza nemilos!), dacă-i chef cu băutură. Sau condiții de stres extrem. Nu fumasem nicio țigară în acea zi, încă. Zara identifică rapid o terasă unde putem fuma și bea o apă. Ea fuma mai pătimaș decât mine. Se oferă “să-mi cumpere o apă”, may I buy you a drink? Cu apa plată în față. Zic sigur, mulțumesc, dar bărmănița nu avea rest la bancnota ei de 5 euro, urma ca Zara să-și caute cardul de credit în rucsac, eu scot instănt o punguță cu monede forinți&subdiviziuni, rest de acu vreo cinci ani când am vizitat Ungaria la Gyula la băi termale, ca tăt boșorogu artrozic, nici nu eram sigură că acele monede mai sunt valabile, îi dau bărmăniței punguța, alege de acolo plata apelor, uitasem în maghiară cuvântul “valabilitate”, deci la urmă întreb stângaci:

-Ez a penz nem oreg?

Tradus mot a mot= „acești bani nu-s bătrâni?” Voiam să zic expirați, depășiți, dar unguroaica a înțeles, și-mi răspunde că banii mei îs ok!

………………………………………………………………………………………………………..

Zborul Budapesta-Paris

Sunt deja în avionul Budapesta – Paris, la mare distanță de Zara, care avea rezervarea la celălalt capăt al aeronavei. Două ore de drum. Nu scot din rucsac nicio carte. Locul meu este la geam, mereu doresc loc la geam, geamul de fapt e un hublou. Nu mi-e foame, nu mi-e sete, nu mi-e somn, n-am dubii.

Între mine și culoar, un negru tânăr care butonează abil chestii pe telefon, cu vreo patru din zece degete cu inele masive de alpaca. Nu mai știu, zău, dacă am voie  politically correct să-l numesc negru, în ciuda unei evidențe cromatice deloc jignitoare. Zic eu.

Wow! Iată ce capcană. Redactez, acum, un jurnal de călătorie – proză scurtă -, eu deloc rasistă, și chiar nu mai știu cum să pun în text  informația că omul de lângă mine este negru, fără să supăr lume.

Mă urmăriți, da?

Așadar, cel de lângă mine era cumva opusul lui alb, dar în sensul bun, dar deloc opus emoțional/intelectual lu convivu alb. Sunt clară?

Sper că am scos-o din condei, politically correct.

Îmi culc capul pe hublou.

Am două ore până să aterizez la Paris în CDG. Charles de Gaulle. Aeroport. Sunt cu tema făcută impecabil, așa cum mergeam la examenele profesionale unde știam trebuia să iau un zece. Ba am mai și ajutat o studentă la medicină, pe drum.

Pe culoarul aeronavei trec, ciripind franțuzește, oameni cu sucuri și sandvișuri. Nu mi-e foame, nu mi-e sete, nu vreau piș, nu mi-e frig, nu mi-e prea cald, nu mă trage la urechi nimic. Mi-e destul de bine și de fără nevoi animalice, încât să mă întreb scurt/românesc/meschin de ce aș da acum zece euro pentru un suc și un sandviș, de care nu am nevoie. Bani de care, la supermarket la Beliu=(comună lângă a mea, Hășmaș), cumpăr o plasă de hrănit, trei zile, o familie lărgită. Zâmbesc în mine, așezându-mi mai confortabil capul pe marginea hubloului. Sigur că știu (ȘTIU!!) că acest gen de calcul te obligă să stai acasă în satul tău.  Pe curu` tău. Nu poți pricepe că o cafea, la Paris la aeroport, este masa de prânz a doi părinți cu doi copii la Hășmaș? Păi stai acasă-n puii tăi, și fă-ți masa aia.

Zâmbesc din nou în mine, mă uit iar pe geam la norii în care plutesc, apoi le vorbesc mamei și tatei, plecați dincolo, poate în aceiași nori pe care acum îi privesc, le murmur despre cum merg eu la Tina în Canada și cum aș vrea ca ei să se bucure cu noi, și să fie mândri de noi, și liniștiți că surorile sunt unite și să ne ajute și… că ne e dor de ei… adorm. Mă trezesc iar.

Sar meschin, într-o aroganță interioară care nu-mi face cinste, sar meschin, deci, și peste căruciorul cu parfumuri de firmă, plimbat printre scaune. Acu 30-20-10 ani, mușcam. Azi, am acele parfumuri, pe etajeră la Hășmaș, sub sloganul “ Din astea, madame, eu vând, nu cumpăr!”.

Sar relaxat tot ce se poate sări, totuși nu uit că-n CDG aterizată, trebuie să ajung într-o oră la teminalul pentru Canada.

Ne apropiem de aterizare, redevin ca un animal de pradă flămând care aude foșnet de iepure în tufiș, simțurile ascuțite la maximum, nu știam exact unde-i Zara, dacă reușim să ne intersectăm la coborâre. Pe rândul celălalt, peste vecinul meu (acela cu o culoare superbă care contează, BLM, dar opusă culorii mele), trei unguri (albi desigur), se întreabă reciproc de terminalul pentru Canada din CDG. Ungurește. Îi vorbesc celui mai propiat, în engleză. Nu vorbește engleză. Joc totul pe o carte:

-Beszelsz magyarul?

Tradus=vorbești maghiară?

Fiind evident – nu că vorbește maghiară -, ci că el ESTE ungur. Eu întrebătoarea, doar o rup. Sunt născută în Satu Mare, orășel preponderent maghiar, știu ungurește de pe stardă. Neexersată-n ultimele decenii, maghiara mea. Iată că azi mă va ajuta. Poate. Noi, românii cu ungurii, nu suntem chiar ca tunisienii cu bulgarii. Adică total neutri. Istoria a făcut să ne suspectăm reciproc, să nu fim siguri niciunul ce simte celălalt, să ne amușinăm când ne intersectăm. Deci deschid jocul de șah, stupid. Întrebând un ungur dacă vorbește maghiară.

-Beszelsz magyarul? (nu-s convinsă că am scris corect. Cred doar că am scris corect).

Gambitul damei inițiat de mine, a învins. Băiatul maghiar răspunde nespus de cald, se oferă să mă ajute, zice să vin cu ei, că-i  cam același terminal, ei merg spre Mexic însă, dar eu ce fac în Canada? La sora? Uau (ioi) ce superb, ei într-o excursie de mult visată, dar pandemia… Mexicul. Canada. Igen igen… se bucură că mă poate îndruma, să-i urez familiei din Canada…

O fracțiune de gând păcătos îmi zice că UDMR ar muri de ciudă să vadă asta. Sau invidie? Sau neliniște că poate rămâne fără obiectul muncii?

Dar fusese doar o fracțiune de secundă… aterizam toți pe CDG.

………………………………………………………………………………………..

Aeroportul Charles de Gaulle Paris, intrarea

Aterizată în CDG, știu EXACT unde am de ajuns, dar am și două asigurări conexe: ungurii sensibilizați în avion, extrem de amabili, plus Zara, care mă regăsește după coborâre. Mă iau pe culoare “la deal printre târșuri” (citat din Mortea căprioarei, Labiș) și ajung la ceva gen F 37 CDG, terminalul de care mă temeam, în 7 ȘAPTE!! minute. MULT înainte de vreme. Era un traseu dat de net pentru 20 de minute. Maricica Puică am fost.  Ungurii dispăruseră pentru Mexic, iar Zara mai avea șase ore până la avionul de Maroc. Eu, cu vreo patrușcinci de minute libere, și teme făcute impecabil. Îi textuiesc pe ai mei toți, România –  Canada,  (“a textui”, din engleză=a le băga ălora un sms), îi textuiesc, deci, cum că-s pe felie.

Keep calm, no stres. Sunt la zona de check in Paris pentru Canada. Lume și țară. Zara stă cu mine, că tot n-are ce face următoarele șase ore până la zborul de Maroc. Oameni de diverse culori, reiau formula prietenoasă, nonrasistă a reportajului, și zic oameni albi dar și alb-spre-gri, dar și opusul lui alb. Trollere multe, grele. Copii mulți. Cam câte doi la o purtătoare de troller, plus/minus genitorul de sex masculin prezent. Majoritatea copiilor plângând, sau solicitând imperativ ceva, smulgând din mers chestii, iar moaca mea destins zâmbitoare era teatru. Ipocrizie. Fiindcă, de fapt, copiii urlători mă iritau, urletele lor mă agitau, mișunatul lor mă încărca negativ. Și ai mei, să fi fost! Darămite ai altora. Dar nu am lăsat să se vadă asta. Mai că n-am și rostit un oportunist amabil:

– Glu glu glu ce dulce e this extraordinary kid care-și șterge mâinile binecuvântate cu cioco, pe rochia mea de fiță cu accente africane! God bless you.

………………………………………………………………………………………………

Episodul – Securitatea spre Canada în CDG

Ajung la Șăfu Mare Security, pentru Montreal Canada, în CDG.

Scot biblioraftul cu documente. Sunt sigură pe mine. Sunt cu materia învățată. Mă prezint la securist demn și ferm, dar nu superior.

Pașaportul!

– Voila.

– Oui. Passport… învârte obiectul, passport ok. PCR, madame?

– Oui, Chef. Vouz l-avez ici. (“Chef” e pentru voi ca să zâmbiți, n-am zis acolo Chef. Nu-s tâmpită. Chit că mai toate femeile care scriu pe FB că nu-s tâmpite, cam sunt.)

Pune cititorul mă-sii pe codul de bare PCR, da, e necontrafăcut, da e negatiff! Yesss.

Eu prezint totul, senin.

Mă simt ca la admiterea la medicină cu 30 de ani în urmă, performanța vieții mele, proba la biologie, unde trebuia „să scrii lecțiile”. Nu era test grilă cu bife, ca azi. Ziceai, în pagină, lecțiile cerute de subiecte. Iar eu învățasem, preț de doi ani, manualul de biologie PE DE ROST, la detaliu, inclusiv topica frazelor. Îl învățasem pe de rost, cap coadă, manualul tot, chiar și ultima lecție cu Ceaușescu și sportul. În timp ce doamna (tovarășa) venise în amfiteatrul cu candidați la admitere și a adus subiectele și urma să ni le scrie pe tablă, mă întrebam febril ce ar putea să-mi dea, ca eu SĂ NU știu. N-a putut ghici ceva. A fost probă scrisă de mine, cu zece. 10.

Stau cu rucsacul în spate în CDG, zona Air France pour Montreal, securitatea îmi tot cere alte acte zici că-i DSP sau ITM la cabinet. Nu simt NICIUN pericol. Mă simt ca atunci, la admitere.

-Arrive Can, viza ETA, c-est bien.

Gândesc: sigur că-i bien, boy!…

-L-accept de l`Etat Canadien pur entrance? Pour quois vouz allez en Canada?

-Chez ma soeur! scot actul cu ce a pus sor-mea la notar în Canada, plus copiile a tot ce dovedește că mi-e soră, extended family. Am și viză de Canada… bâigui.

-Madame. Cet papier ici… face o lungă pauză retorică, care să îi dea forță ziselor, bate între timp cu un  deget de altă culoare decât degetul meu, (știți voi care, invers de alb, dar dacă zic “negru” devin rasistă), așadar declamă: Cet papier ici, madame, est seulement un DEMANDE!! UN DEMANDE, madame. Pas un reponse de l-etat canadien. Vouz pouvez PAS entrer en Canada!

Credeam că glumește. Că e teasing. Că-i ca ai noștri la ghișee de vrea ciubuce.

-Non, madame. Sans le repons de l`etat canadien, vouz ne pouverez entrer en Canada! Bon jour.

Acel „bon jour” de final îl recunoșteam lesne, era ca pe FB când unul îl bagă pe altul în mă-sa, apoi îi urează o seară bună să aibă.

……………………………………………………………………………………….

Singur, atât de singur… în Paris, hușuit de securitatea spre Canada

Un grup de „intrători” e refuzat pentru lipsă de PCR-uri, un altul, vreo patru indivizi, FIX speța mea, aveau IMM-ul ăla ca mine, sau cum dreaq îi zice, ceva formular notarial, dar nu și răspunsul canadian. Acel f##tut de formular notarial, pare-se că trebuia trimis la un mail guvernamental care, în termen de 14 zile, ar fi zis că da/sau nu. Chit că eu aveam viză proaspătă pentru Canada. Și acceptul epidemio al statului canadian, de intrare.

Când m-am prins că-n aceeași speță suntem mai mulți, și că nici unul nu va intra, chiar am priceput că nu voi intra nici eu. Că nu intru, dă-mă-n fras. Dar, odată refuzată, mă aflu la Paris în aeroport, pe un scăunaș, nu știu unde-mi e bagajul de cală preluat la Budapesta, unde să plec de aici, sunt într-un mediu impersonal, sunt eu cu eu. Zara lângă mine. Zic:

-Găsești un loc de fumat?

-Acum, acum, doamna Otilia. Îndată găsesc! (cum mai spusesem, rușii și moldovenii foarte greu pot să spună TU, vorbesc instinctual, nativ, cu dumneavoastră, oricât ai insista.)

Și găsește.

Găsește acel loc pentru care am urlat eu, on line, nu o dată și pentru a cărui descriere întrerup o secundă reportajul. Fiindcă e despre principii. FUMĂTORII. În buricul lui CDG, nu la un kilometru depărtare, acolo în zona FIERBINTE, există fumoar. Un spațiu corect semnalizat, la care ajungi prin două uși, și unde „sinucigașii” ca mine POT FUMA LEGAL. Nu proptesc infracțional pereți pe undeva, nu stau în patru labe-n budă ca elevii de liceu, ci au un loc unde să poată fuma NORMAL. Fiindcă fumatul și industria țigărilor sunt un gest LEGAL în Europa. Nu-s iarbă, sau heroină. Sunt la fel ca mâncatul șaormei obezitante, sau a unei tone de înghețată declanșatoare de diabet zaharat, sau beutura cirotică. Că fumătorii n-ar trebui să-i ucidă cu fumul pe nefumători? DA! Așa este. Dar ar trebui să aibă, peste tot, locul lor unde să se poată așeza, să aibă scrumieră, scaun. Cum scriam mai sus. Nu-s fumător habotnic. Dar nu-mi pare în regulă să nu am un loc al meu, asumat, corect semnalizat pentru nefumători. La CDG l-am avut. Fum, să-l tai cu cuțitul! Nu puteai rămâne mai mult de zece minute. Scrumiere peste tot. Niște trepte de lemn, mișto, lemn alburiu lăcuit, pe care să te așezi ca pe niște strapontine, și să fumezi. Just să fumezi. Cât vrei. Dacă vrei.

Avea ceva studențesc – vechi – mișto în ea, zona asta. Mi-am aprins un Marlboro slim mentolat, toți păreau mult mai tineri decât mine… Acel fumoar mi-a făcut bine, sigur că o gură de whisky ar fi dublat binele de moment, cred că starea indusă de fumoar fusese doar a mea, fără suport obiectiv în realitate, era fantezia mea, mai că mă așteptam ca un tânăr de acolo, fumător și el, să se apuce să-mi citească, cu voce tare, ultimele lui versuri pariziene.

Fumoarul din CDG mi-a declanșat, cred, “starea boema”…

……………………………………………………………………………..

Replierea. Ce puii mei fac acum?

Încep cu sfârșitul. Era clar că-s în Paris, și n-am habar ce să fac. Deloc miorlăit, după țigara de mai sus dar fără whisky, îmi sun familia la două capete – Arad și Montreal.

-Copii! Plm. Țapă. Sunt în CDG. Pe un scăunaș. De Canada, fără mail la ăia cu imigrarea&răspunsul lor oficial că da, că pot intra, nici nu poate fi vorba. Am pierdut avionul de Canada.

Nu dezvolt acum, cu voi, cititorii mei de blog, ce nefăcute a făcut familia mea ca să intru. Rezultatul îl veți vedea la finele poveștii. România (Eugen) apelează consulatul Canadei. Canada (soră-mea plus nepoata Tania), la două mâini, apelează consulatul român. Sor-mea cu Tania, merg PERSONAL, FIZIC, la Air France Canada. Aradul intervine prin București. Cumnatul cere copie de bon bagaj de cală, ca să-l ridice din Montreal. Toți îmi zic  -Stai aproape, nu pleca din Paris, până la cursa de mâine se rezolvă acel mail.

Apoi, mai pe rând, mai separat, aflăm că răspunsul canadian poate dura și două săptămâni. Dar avem promisiunile câtorva ore. Se întunecă. Mi-e tot mai frig. În afara rochiței africane&desuuri de invidiat, (nici nu știu cui naiba i le pregătisem de fapt, acele desuuri), n-am ce pune pe mine. Mi-e tot mai frig. Mi-e tare somn. Aș adormi și pe băncuță, dar mi-e frig, n-am cu ce să mă acopăr. Să mă cazez undeva. Prietenii din Arad, Carmen și Cristi Mihiț, mult umblați prin Paris, propun Hotel Ibis. Nu mă simt în stare să caut niciunun Ibis. Îmi vine ideea să mă prezint la ghișeul lui Air France. E altă coadă de o oră. Zara deja a plecat la terminalul ei pentru Maroc. Sunt chiar pe cont propriu. Mă așez la coada Air France. Un grup de Sao Paolo, agitat, pierduse legătura, Sao Paol-iștii primau. Aștept cuminte. După o oră, aud că noi ăștia să ne mutăm de la ghișeul 47 la 45. Merg la 45. Stau tot cuminte. Nici măcar nu știu exact ce vreau. Aveam, să zicem, un singur mesaj:

– Am urcat în Budapesta pW##lilor și VOI, CONTROLÂNDU-MĂ acolo, M-AȚI LĂSAT SPRE CANADA. În plm! Biletul meu este Budapesta-Canada. De ce plm m-ați lăsat să urc în Budapesta fără f##utul de răspuns mail la IMM?

Dar pe toate astea mi le formulam în cap, așteptând.

Le formulam în engleză, mi-e mai confortabilă engleza decât franceza. Nu și francezilor. La coadă, aud o puștoaică vorbind cu mama la telefon, românește. Devin parazit emoțional, devin ceea ce detest să-mi facă mie, alții.

-Ești româncă? De ce stai la această coadă?

-Da, da. Sunt româncă, cetățean canadian, merg înapoi acasă, dar nu am PCR-ul! Nu m-au lăsat să intru. Am înțeles că dovada vaccinării complete e de ajuns. La București, tata m-a dus la aeroport și acolo au confirmat că NU TREBUIE PCR. Eram în țară. Puteam face PCR-ul. Acum mă costă 300 de euro în aeroport.

……………………………………………………………………………………..

Testul RT PCR în aeroport. PANDEMIA.

Comentariu scurt. În povestea de mai sus, întreruptă acum abrupt de mine, urma să văd, a doua zi, o sală URIAȘĂ, URIAȘĂ!! cu cordoane de aliniere, în care sală URIAȘĂ, SUTE SUTE!!! de oameni stăteau la coadă ca să facă testul RT PCR în aeroport. Contra sumei de 300 de euro per cap de vită furajată. Majoritatea disperați. Probabil ar fi dat și 400 de euro, și 500. Disperații. Costurile obținerii acestui nenorocit de RT PCR în Paris, sunt aceleași ca-n Arad/România. Nu-s mai mari. Dar taxele sunt de cinșpe ori mai mari. Deci un biznis URIAȘ! Idiot să fii, să-l scapi. Biznisul. Iar pe asta o zic eu, care sunt medic, medic ce ACCEPTĂ realitatea pandemiei, medic stindard românesc PROVACCINARE. Și totuși, am simțit imediat afacerea din aeroport.

………………………………………………………………………………………….

Noaptea dormită în aeroportul din Paris  

Odată lipită de tânăra româncă canadiană de la coadă, și încă două ne###-ese, deci femei cu o culoare faină, alta decât a mea, mai exact opusă, (iar am sărit dibaci suspiciunea de rasism extremist), așadar două ne###-ese, ele trei fără PCR, ne coagulăm în patru. Majoritatea animalelor, printre care și omul, se grupează întru autoprotecția dată de grup și forța lui. Românca avea un cățeluș în sacoșă și un troller mare mare. N###esele, adică femeile cu o culoare faină a tegumentului, opusul culorii mele, aveau câte o geantă, eu rucsacul. O las pe românca care vorbea nativ franceza, să discute cazarea noastră la hotelul din aeroport. Îi preiau eu trollerul și cățelul, aveam temă de casă să maschez cățelul, ca să nu se prindă șefimea și să o refuze la hotel. Cazarea urma să coste (și a costat!) 150 de euro, dar strict de la ora intrării până la 9 dimineața, când urma o altă taxă de 10 euro pe oră, în caz că mai stai. Când intri în cameră, dacă intri, ești bun intrat. Nu poți să ieși decât definitiv, se blochează ușa. Nu poți reintra, dacă ai ieșit. Logica e că aceea că hotelul amintit e loc de odihnă între două avioane, intri, te odihnești, marci banu`, te cari. Nu faci din hotelul CDG, motel de amantlâcuri la Paris.

În timp ce eu mascam cățelul care începuse să bâzâie și românca minunată discută într-o franceză impecabilă datele problemei cazării, pe lângă frig, mă rupe o foame cumplită. Auzeam că românca răspunde periodic la recepție d`accord, d`accord, ah oui d`accord, decid să-mi fixez ideea, să zic peste tot în Franța acest „d`accord”, accept cazarea, normal, suntem duse fiecare în șoambra ei. Camerele sunt cumva ca niște cușete de tren. Intru. E spre miezul nopții. Picam de somn. Rar pic de somn. Eu picam la propriu. Îmi e foarte frig și foarte foame. Hotelul nu are nimic de mâncare și nu, la întrebarea româncei adresete recepției, dacă în aeroport ar mai fi zone cu mâncare, aflăm că nu. Mi-e frig. Dârdâi. Nici nu mă pot băga în pat, ca mârlanul, cu rochița africană pe post de pijama…   mă înfășor în prospul de baie de pe pat, îmi pun pe cap șalul din rucsac și reușesc să opresc clima. Mi-e cumplit de foame. Aveam și niște șosete în rucsac, le încalț, o secundă mă duce gândul la filmulețul, celebru pe FB, cu parlamentarul român care făcea sex gol, și cu șosete de nailon dungate, în picioare… îi vizualizez fundul păros și gol în acțiune, și piciorușele păroase, cu șosete. Sunt exact ca el, numai că fundul meu nu-i păros, sunt singură-n hotel, iar un eventual filmuleț obscen cu mine pe FB, nu va fi consolat de o pensie nesimțită. Îmi fac o nouă ordine în rucsac. Sigur că după piș. Nici vorbă de duș, mi-ar fi fost și mai frig.  Dar m-am spălat. Știți ce zic, nu? Una-i duș, alta să te speli pe picioare după ce vii de la sapă, când scoți șlapii. Eu m-am spălat, strict atât cât să nu put în avion, mâine. Oricare ar fi acela.

Făcând ordine în rucsac, scot pe marginea patului cele trei cărți amintite la începutul poveștii. Mă simt ridicol cu ele. Adorm adânc, flămândă, în economia nevoilor mele primase oboseala și frigul.

…………………………………………………………………………………………….

Familia 

Că am adormit flămândă, m-am încălzit greu, că m-am trezit în capcană, la Paris, refuzată pentru Canada? Da. Dar, înapoia mea, în birourile din spatele cortinei, am avut familia română și canadiană, care n-a închis un ochi pentru rezolvarea capcanei. În timp ce eu dormeam, ambele clustere făceau eforturi supraomenești să-mi asigure intrarea. N-o lungesc. Erau deja promisiuni că se poate rezolva în 24 de ore, dar nu-i sigur. Mă simțeam ca la păcănele/cazino/poker la masă. CUNOSC starea. Știu cum e când ești în pierdere, și joci totul pe o mână. Dacă iese ești erou, dacă nu,  devine catastrofă. Nu de mult citisem Jucătorul de Dostoievski.

……………………………………………………………………………………………….

Trezirea în CDG   

Sună telefonul la ora 8, ora Franței. Dormeam ruptă, mă încălzisem bine bine sub plapumă, oricum la ora 9 trebuia să ies din cameră. Sau să plătesc minutul stat acolo, în aur. E Eugen.

-Otica, ai următoarele două variante, azi: Paris-Timișoara peste două ore, sau Paris-Budapesta peste cinci ore. Rezonabile bani/timp, ambele. Orice altceva, inclusiv un Paris-Cluj la copii, e cu escale, ar dura peste 20 de ore. Mailul canadian (și eu și Tina am luptat enorm!), deci mailul canadian care ți-ar trebui în vamă poate intră, poate nu intră. Dacă nu intră, riscăm următoarele: nu mai ai cu pe pleca din Paris în timp rezonabil, pierzi valabilitatea RT PCR, se pierde valabilitatea Arrive Can, e vineri și până luni dimineața instituțiile sunt moarte. Toate.

Scanez rapid.

-Ok, țâșnesc din pat, vin acasă.

…………………………………………………………………………………………….

Ieșirea din aeroport, la Paris

Sms-uri, sor-mea și nepoata. Nu pleca din Paris! Nu plecaaaaaaaa!! Azi vei primi documentul ăla. Stai în CDG, până la ora îmbarcării spre Canada, documentul ăla vine.

Nepoata Tania:

– Tușica mea dragă, nu pleca din Paris!

Nu-mi permiteam să risc. Nu acum, la 57 de ani. Ies din hotel și mă arunc spre o eventuală firmă, cu un eventual bilet spre Timișoara de cumpărat pe loc, nu știam exact nici unde merg de fapt, nici ce fac. Cert e că FUGEAM. Și, guess what! Reușesc singurică, FUGIND, să urc, cobor, traversez, să iau un trenuleț, reușesc deci să ajung LÂNGĂ la ghișeul firmei Lufthansa. În zona lui. Dar, ca să ajung efectiv la ghișeu, trebuia să ies din aeroport, zona în care încă mă mai aflam, trebuia să redevin călător nou, de la zero, ca un parizian care-și cumpără un bilet.  Cer ajutor:

-Bon Jour madame, ou est “le exit”, ici? Je veux acheter un bilet pour Budapesta.

-Cette route la!

Este o sală uriașă, cât jumate de Hășmaș, plină cu oameni, toți ordonați cu cordoane, într-un labirint impus, toți vor să iasă din aeroport. Mă tem că n-am înțeles bine.

-Eu vreau “doar” să ies din CDG!

-Sigur, duduie. Toți aceștia vor să iasă din CDG…

Și-mi arată o masă de lume, mai ceva ca la adunările marilor partide românești, în campanie, pe stadioane. F##ă=mă dreaq.

Rumeg o secundă, apoi am revelația. Aici nu IEȘI, ci INTRI. Intri într-o altă țară. Aici nu-i gara Arad, cum că ieși în parcare după ce ai coborât din trenul de Bocsig. Aici te lupți să INTRI în Paris.

Ieșirea mea a durat o oră și jumătate!

N-am prins primul avion indicat de Eugen. Nu-mi băusem cafeaua zilnică, nu-mi fumasem țigara zilnică aferentă cafelei zilnice, nu făcusem caca de trei zile, nu-mi mai era foame ca aseară, dar știam că e capcană, că mă poate izbi foamea oricând. Cumpăr un croissant.

Apoi, m-am așezat pe o băncuță, în zona externă. Mi-am pus la încărcat telefonul. Mă simțeam pierdută și fără perspective. Puteam să ies pe acea ușă din față, fără nicio securitate, și să ajung la Paris, în stradă. Am clacat brusc. Îl sun pe Eugen.

-Am ratat zborul de Timișoara, chit că am ajuns, fugind, la timp. Puteam și pleca, dacă era cumpărat biletul de acasă. Acum stau pe un scaun, lângă geamul de exterior al CDG! Eugen. Trebuie să pot, cumva, scăpa de-aici. Mi-a luat o oră jumate, doar să ies. Acum sunt liberă.

Aici în față, sunt/văd ceva taxiuri. Mă duc la o gară și iau primul tren, orice tren spre România. Cât ar putea dura? Sau na, stau aici pe băncuță, că nu mă scot ăștia-n drum, și hai să mă iei cu mașina. În trei zile, tot ajungi la Paris… Apoi încep să plâng.

SMS soră-mea:

-Să nu părăsești CDG! Rezistă încă câteva ore!

-Aș rezista, Doamne!, să știu ceva sigur! Dar fizic, emoțional, nu mai sunt aceeași cu cea de acu douăzeci de ani.

Soră-mea:

-Eeeești!

-Nuuuu-s!

……………………………………………………………………………………………

Epilog

Din acea poziție, totuși mă readun. Fug, de la zero, la alte terminale pentru zborul de Budapesta, pe care îl prind LA SECUNDĂ! Mă văd în avion, Eugen deja pornise cu mașina din Hășmaș, să mă ridice naibii din Franz Liszt/Budapesta. Adorm buștean, înainte de decolare. Când avionul bagă mare pentru decolare, din adâncul meu somn, crezusem că sunt cu Eugen în Suzuki-ul nostru hibrid și el bagă viteză, cum nu-mi place. Râd în mine. Aterizez la Budapesta. Ajunsesem cu 15 minute înaintea lui. De dincolo, din Canada, dragii mei îmi scriu NU PĂRĂSI CDG-ul! Ies în parcarea din Budapesta, îl aștept pe Eugen să mă ia acasă, realizez că viața mea e aur curat! AUR! Am acești oameni planetari care mă iubesc, mă protejează, mă vor lângă ei. Sunt un om bogat. BOGAT!! În parcarea aeroportului Franz Liszt din Budapesta, ajunsă acolo fiindcă, la 57 de ani, am refuzat înțelept gamblingul (nu o dată acceptat în tinerețe), aștept Suzuki-ul cu Eugen să mă extragă, dar în Canada, atâția alții, familia mea dragă de sânge, spera să vin… Între timp, absolut fiecare dintre cei câțiva rari PRIETENI pe care îi am, se îngrijora și se oferea să ne ajute. Sunt un om bogat. BOGAT!  Fiindcă îi am pe toți aceștia.

Vă mulțumesc, celor care ați citi până la capăt povestea. E foarte lungă. Știu. Mai că nu-i text de blog, la cât de lungă este. E un roman. Am scris-o, fiindcă mi-e mai ușor azi s-o scriu, decât s-o reiau la un suc&o cafea, cu oamenii care mă cunosc personal. Și care mă vor întreba ce naiba s-a întâmplat.

Le voi da link spre blog.

Iar de mâine, sper, sau poimâine, o iau de la capăt cu dosarul-șină complet.

…………………………………………………………………………….

Aaa, completare la epilog!

Mă ia Eugen din Budapesta, cu mașina. Eu, pe drum spre casă:

-Acum, nu că mă descurc în Șardăgol. Eu acum SUNT Șardăgol! Șardăgol c`est moi! Păi, îți fug între 2E zona Air France și zona 2-29 cu Lufthanzele, zisă zona “TU TUENTINAIN”, îți fug cum înoată peștele în apă. Îți trec la zona doi, prin buticul cu parfumuri, zici că-i policlinica mea din Beliu. Eu îți înot bras în Șardăgol, ca la Felix la băi termale. Ca sirena în ocean! Goală, dârdâind de frig, flămândă, dar Șardăgol este acum una cu mine. E mama și tata la mine.

Dacă mai ai chef, găsești aici încă o mică poveste din acest drum. Am scris-o a doua zi după cea de mai sus.

Bătrânelul din aeroportul Charles de Gaulle, Paris