Nu îmi plac iernile, nu îmi place frigul, nu mi-au plăcut niciodată. Iar frigul acerb chiar mă deprimă. Parcă ceva-ceva îmi amintesc vag, departe tare, eu copil, săniuţă, derdeluş, dar puteam trăi foarte bine şi fără. Eu sunt omul căldurii. Mie niciodată nu îmi e prea cald, poate să-mi fie doar prea frig. Vara, când toţi se sufocă şi îşi armează clima sau ventilatoarele şi suspină asudat, în cor, uuuuuuf, pfuuuuuuuuu ce caniculă, eu mă învelesc cu plăpumiţă. Drept e că una mai subţirică, dar e plăpumiţă. Orice raport fizic al meu cu frigul, ieşitul din casă sau din maşină, plimbatul prin zăpadă, este faza aceea de sacrificiu pe care o suport, numai ca să mă bucur şi mai tare că apoi intru în casă la căldură. Sau în birt, la un vin fiert.

E cumva… ca slujba de la biserică, la nunţi. Chinul prin care trec demn, vertical, proptită bine-n tocuri, ca să ajung la bunătăţile de pe masă, la muzică şi chef.

Sau frigul neacerb, frig normal, fără chin, e ca un preludiu plictisitor şi suspect de lung.