FB-ul e cum erau mama și tata, eu adolescentă!

Sau cum poate ești chiar tu, (cel care acuma citești), cu adolescentul tău: fiu/fiică.

Mai exact. Noi, scriitorii maturi pe FB și adolescenții fii/fiice cu părinții, ne mai izbim de lovituri ale vieții. Ca tăt omu`.

Și avem, uneori, chef/dor/nevoie să le povestim celor apropiați. Să le povestim pe lovituri. NU cu scopul să luați imediat măsuri pentru noi și în contul nostru ci, cel mai des, ca să ne alintăm. Să mai “bavardăm”, să mai dăm din gură/tastă.

Eu vă povestesc vouă, cititorilor mei de pe FB, adolescentul/adolescenta mamă-sii, sau lu tac` su.

Nu uita! E just o informare. E retorică zisă cu voce tare, sau scrisă cu tastă nostimă.

Nici eu, și nici fiul/fiica adolescentă care îți face confidențe la o cafea, NU VREM SĂ:

• Te apuci să iei decizii în contul meu/al lui/al ei. Mai ales dacă n-ai nici “expertiză” și nici nu știi tot, știi doar ce avem chef azi să-ți spunem.
• Să gândești în contul nostru.
• Să ne ofensezi inteligența, convins că tu știi mai bine, sau nu ajungeai până acolo, în locul nostru. Pe bune? Păi, tu n-ai fost nicio zi ÎN LOCUL NOSTRU. Ai fost doar în locul tău.

Când cer/cere/cerem ajutor, o zicem clar. Ajută-mă să…  Help, need help!!! Când doar povestim, nu ne trebe ajutor cu forța.

Ufff, zic asta, fiindcă așa făceau și ai mei, eu adolescentă: le povesteam revoltat/prietenește o treabă, și mă trezeam a doua zi cu impuneri “ce trebuie” să fac ca să scap. Sau ca să nu mai ajung acolo. Iar asta mă revolta/ucidea și mă determina să fac fix invers. Fiindcă:

• Dacă n-am dedus singură unde am greșit, e inutil să-mi spui, sau
• Ce propui, poate nu mă coafează. Nu-mi convine. (Cum ar fi să-l părăsesc pe „porcul” de care tocmai m-am plâns. De plâns mă plâng, da-l mai iubesc și nu-l las când zici tu, părinte! haha)

Iar azi, eu matur-înțeleaptă, mă trezesc deseori cu aceeași atitudine de la cititorii de pe FB. Cu lecții, fără competență.

Dar, după o secundă de furie, îmi dau seama că, de fapt, ȘI ei intervin de drag. Chiar dacă intervin total aiutea. E de drag! Și-mi trece. La 20 de ani, însă, nu aveam această experiență a trecerilor ușoare… preferam să fug în lume cu rulotele unui Circ celebru…