Confidență.

Eu am o memorie scurtă și nesimțit de selectivă. Aproape arogant de selectivă. Nu rețin lucruri, fiindcă eu CHIAR nu le rețin. Etajele mele subcorticale, mediatorii chimici îmi interzic să îndosariez informații care nu mă privesc direct, sau care nu-mi par deosebit de interesante.

Dezavantajul este acela că, dacă nu mă ajut (și) de  notorietatea mea în spațiul public, de farmecul personal (discutabil și perisabil), obțin mai greu chestii imediate decât cel care știe exact că secretara cutărui șef se numește Ioana, că bărbatul ei lucrează la finanțe și că fiică-sa tocmai și-a tamponat mașina în parcare. Cel care intră într-un birou înarmat cu aceste informații, le va putea utiliza isteț în favoarea lui. Eu intru fără, o dată fiindcă refuz să aflu, a doua că ceea ce aflu chiar fără să vreau, nu țin minte după o oră.

Avantaj. Scriu cu o mai mare lejeritate articolele pe care le găsiți sincere, gen „a spune lucrurilor pe nume”, TOCMAI fiindcă, atunci când mă apuc să porcăi o instituție de stat, un hotel sau o crâșmă, eu porcăi doar respectivul episod, principiul care-i stă la bază, fără să am habar că patronul e cutare și cine stă în spatele concernului. Sau n-am în fața ochilor un chip concret din culise, altul decât cel care m-a scos din pepeni. Și nici despre acel chip concret nu știu cum îi merg treburile în familie.

Această memorie supreselectivă și scurtă (pentru mine, a învăța tocind anatomia primilor doi ani de facultate a fost un coșmar!), această LIPSĂ de memorie mă ajută să fiu un bun jurnalist. Sau, na… să nu mă dau mare… nu musai bun, ci foarte citit.

Rețin mirosuri, fragmente muzicale de fundal, zâmbete, atitudini, atmosfere, nu și CV-urile interlocutorilor. Și nu le caut cu Google sau pe paginile de FB, fiindcă n-are rost. Ș-așa n-o să rețin nimic!

De câte ori n-am primit eu replici de tipul:

– Uau! Dar știi al cui e barul acela? Dar știi că șeful X te-a citit?

Nu, nu știam și, har Domnului că nu știam, fiindcă dacă aș fi știut, poate ezitam să scriu… om mi-s și eu…