O cititoare m-a rugat să scriu despre frica de a face analize.

Uneori atât de mare, (de fapt frica eventualelor rezultate proaste), încât refuzi sistematic să le faci.

Nu eram documentată, am cerut time out. Mi-am întrebat colegii. Nu ştiau nici ei (cei care au apucat să-mi răspundă) de vreo publicaţie, un studiu ştiinţific al problemei. Precis există… dar nu-i un subiect tare rulat!

Am căutat la “fobii”. N-am dat de frica descrisă mai sus, definită ca boală.

Atunci am decis să scriu ce gândesc. Fără să fi avut vreun caz concret, în afară de mine însămi. Am traversat repetat această frică, până la greaţă, vomă, palpitaţii, în aşteptarea rezultatului pentru oameni apropiaţi mie. Nu pentru mine însămi.

În aşteptarea unor răspunsuri, mi s-a făcut rău la propriu.

De exemplu, Jenucu era la Arad la o fibroscopie gastrică, (dovedită ulterior ok), eu la Hăşmaş la cabinet, abia-mi puteam examina oamenii… Sună moblilul şi văd pe ecran numele doctoriţei „gastro entero” care-l investiga. Urma să-mi dea un răspuns, pentru mine gen alb/negru. Mă uitam la ecran, brusc greaţă şi durere de cap violentă… şi nu avam curajul să răspund… am lăsat 2-3 apeluri până am apăsat butonul. Pe pat aveam un pacient, el cu grijile lui, nomal. Am răspuns, a fost bine totul. Dar frica am traversat-o, exact cum vă descriu.

Mi s-a mai întâmplat o dată, demult cu mama şi o dată cu tata, aceeaşi stare. Deci totuşi rarisim.

Aşa că înţeleg la ce se referă cititoarea, iar faptul că frica morbidă nu era pentru mine ci pentru cei dragi, nu cred să fie o mare diferenţă. Cu tata tot bine a fost, tot fibroscopie, în schimb la momentul cu mama, rezultatul fusese cel rău. Auzeam ca prin ceaţă, (inima în gât, capul prins în chingi), acel “îmi pare rău” rostit de doctoriţă, care s-a apropiat cu dosarul unor rezultate în mână. Pentru o clipă, în ochii mei, acea doctoriţă a fost Dumnezeu. Înainte şi după acea clipă, a fost/mai este, unul dintre cei mai buni profesionişti arădeni. Deci om. Dar secunda aceea…

Și aşa, m-am hotărât la o analiză proprie despre această frică.

O dată, că diferenţa dintre boală şi normalitate în “frica de ceva”, orice, este fină.

Fobia= boală, ţine de psihiatru. Frica JUSTIFICATĂ, nu. E doar o reacţie accentuată. Deseori previzibilă.

Tristeţea, depresia că te-a lăsat iubitul, de exemplu, sunt şi ele etape ale vieţii. Dar depresia endogenă, FĂRĂ MOTIV, care te scoate din circuit, e boală.

Personalitatea accentuată e o stare, o formă de expresie, în timp ce căderea ei în extreme, devine boală.

Una dintre marile diferenţe boală/personalitate accentuată, este existenţa/sau nu a unei cauze. Altminteri, “normalitatea” e o noţiune strict statistică.

Mai exact, NORMAL este ceea ce face, ce simte majoritatea, într-un anumit context geografic, o anume împrejurare istorică.

Un “normal” la un concert de rock, devine anormal – (cu exact aceeaşi atitudine!) – la cocktailul de după un simpozion medical. Desigur şi invers.

Un tribal, normal în jungla lui, aşa gol cu frunza de palmier la brâu, devine (sper!) anormal în Parlamentul României.

Astfel că, a avea emoţii negative în aşteptarea unui diagnostic, a rezultatelor de analize, e normal. Nu-i plăcut, dar nici boală psihică nu-i.

Ideea-i să-ţi învingi voiniceşte frica.

Cum să vă zic eu… pentru mine, orice raport cu banca, fiscul, Casa de Asigurări şi alte instituţii aducătoare de traume, surprize, e ceva neplăcut, un nod în stomac. Nu-mi priesc, le-aş amâna. Câteodată le chiar amân, în defavoarea mea, ca să nu-mi stric ziua.

Dar dacă îmi înving cumva neplăcerea şi rezolv, şi-mi fac treaba, după aceea mă simt extrem de bine.

La fel şi voi. Depăşiţi-vă frica de rezultate proaste. Curaj! După ce ele vin şi-s bune, starea de bucurie euforică face tot efortul!

Nu-i cu medicamente. Nici cu psiholog. E cu: 1-2-3… let,s do it!!

Aşa se face ca să sari în cap, bazin olimpic, de pe trambulină. Sau să sari cu paraşuta. Să sari capra, să-l suni pe iubit după trei săptămâni de tăcere tensionată.

Pur şi simplu, decizi: 1-2-3, şi o faci.

Apropo de normalitatea statistică, gândeam acest text cazată fiind la Felix, un motel cu bazin interior cu apă termală. Coboram din cameră spre bazin în cosum de baie, papuci. Un tip urca treptele tot în slip, în rest gol. Mai şi stropea în jur cu picuri termali ţâşniţi din părul de pe piept. Era normal. ACOLO era normal. Aceeaşi întâlnire, eu semigoală – domnul aşijderea, în ascensorul unui hotel bucureştean fiţos de patru stele, ne făcea să părem nebuni. Nu?

(Sursa imaginii: http://www.descopera.ro/dnews/10565816-cum-putem-scapa-de-frica-produsa-de-amintirile-neplacute)