Hai cu selfie-ul la chirurg! Sau Bolnavii, doctorii și „smartfoanele”,

un text de Oana Goidescu, chirurg

Momentul prezentării cu o urgență la camera de gardă este un eveniment notabil din viața unui om. Eveniment care, din motive absolut obiective sau din pur exibitionism, este  intens „mediatizat” între rude și prieteni.

Hai s-o luăm metodic.

Pacientul obișnuit, eventual peste o anumită vârstă, pentru care telefonul cu butoane reprezintă o provocare. Obiectul seamănă pe alocuri cu telecomanda, deși la fel de bine ar putea să se rezume numai la butonul de răspuns, folosit de obicei pentru a comunica cu copiii. Cum în foaia de observație numărul de telefon de contact al rudelor este obligatoriu, ne găsim de multe ori în situația de a caută noi numerele în agendă, eventual de a le și apela în căutarea efectelor personale ale pacientului. Eventual chiar de pe telefoanele noastre, din lipsă de credit. Nu-i bai, o facem.

Că tot am ajuns la capitolul comunicare, să știți că în foaie există o listă de aparținători, desemnați de pacient, cărora le putem da informații. Doar lor. Dacă nașul Pandelică, fina Marioara și vecina Frusina nu-s puși acolo pe listă… ne pare rău, dar informațiile rămân confidențiale. La fel și când informațiile despre bolnav sunt cerute prin telefonul secției, noi neavând posibilitatea de a identifica apelantul. Nu putem răspunde. Știu că e frustrant, dar asta e legea.

Alt tip de pacient este cel care se descurcă binișor cu tehnica și care, mai ales, înțelege că rolul unui telefon este strict funcțional. Cu el nu-s probleme.

Problematici sunt însă pacienții obsedați de mobil și rețelele de socializare. Și nu, nu va imaginați că asta se întâmplă numai la cei cu pilozitate secundară incompletă (copii/adolescenți). Nu. Destui adulți sau vârstnici procedează cam așa:

Modelul 1.:„ Pot să las și eu telefonul pe birou, să nu-l scap cât mă coaseţi?”. Gestul în sine, e de obicei simultan cu întrebarea și constă în etalarea sculei respective pe lângă telefonul tău, (de regulă specie net inferioară), culmea ironiei fiind și observația „ Aoleu, de-ăsta aveți?”.

Modelul 2.: Telefon situat în prelungirea mâinii. Timpul scurs la ușă până la canapea a fost folosit pentru anunțarea listei de prieteni că anexa biologică a telefonului este la spital. Consulți și faci alte manevre, între piuituri de mesaje. Eventual apar și apelurile, pacientul are/sau nu are bunul simț să le respingă, dar cel mai mișto e când el răspunde în timp ce stai cu stetoscopul pe torace și te trezești intromisionat în viața lui socială. Încerci să-i asculți bătăile inimii, în schimb auzi un -Pandele, să știi că-s la spital, vărule! Rogi omul să mai lase apelurile, succesul demersului fiind însă îndoielnic.

Modelul 3.: Dependența gravă vine la pachet cu selfiul (!!) făcut cu ușa camerei de gardă în spate, cu textul „stați puțin să-mi fac o poză la bubă”.  Și cu anunţurile gen – Am deja 100 de like-uri, 5 emoticoane cu lacrimi și nu-ş câte commenturi cu “ce-ai pățit?” + „însănătoșire grabnică”. Explici timid că nu e permis, dar…

ajungi la

Modelul 4.: „ V-am filmat/înregistrat cu telefonul!”. Ei și? În afară de faptul că ți-ai pus și etichetă de reclamagiu și că-mi furnizezi indirect informația că nu vei coopera la tratament, nu mă impresionezi cu nimic.

Utilizez și eu, medic, reţelele de socializare. Mă ajută să țin legătura cu prietenii și am priceput și că pot avea un rol educațional sau mobilizator uriaș. Sau, pur și simplu, îmi oferă o frescă a momentului. Știu și că ar fi teribil de monoton să fim toți de acord, însă postările și comentariile care lovesc sub centură un om care sigur nu-i în lista ta de prieteni, mi se par oribile, indiferent de meseria și statutul celui lovit. De câte ori văd asta, am în față imaginea unei haite de caţelandri lătrând când trece trenul.

Așa că pot doar să-mi doresc ca, în timp, unii utilizatori de telefon combinat cu net să dozeze mai bine și momentul utilizării, dar să și perie textul.

În rest, numai de bine!