E greu să spui „iartă-mă”. Fiindcă e greu să-ţi recunoşti că ai greşit. Ție însuţi. Tu.

Fără să vrei, mecanismele fine ale orgoliulu te îndeamnă să-ţi cauţi scuze, explicaţii, să muţi uşor- uşor greşeala în ograda celuilalt.

Apoi, îţi vine să rosteşti în loc de “iartă-mă”, “înţelege-mă!”.

Deci devii egoist.

Intri în eroarea argumentării. Și te trezeşti că dialogul o ia razna, se comută pe o succesiune de acuzaţii reciproce, din ce în ce mai agresive.

“Iartă-mă”, ar trebui să fie STRICT “iartă-mă”. Fiindcă nu suportă argumente. Niciun „dar”.

-Iartă-mă, dar să ştii că tu… – iar de aici intri în atac.

De fapt nici “te iubesc” nu reclamă argumente. Spui “te iubesc şi PUNCT”, nicidecum “te iubesc pentru că…”

Iar acum, să trecem de la psihologia aceluia care a ştiut să spună simplu “iartă-mă!” la beneficiarul cererii de iertare.

Cum reacţionezi când ţi se cere iertare?

1. Dacă greşeala e de neiertat, spui “nu te iert” şi îi întorci spatele.
2. Dacă e iertabilă, însă tu abia apucai un pretext să te cari, tot aşa. Îi întorci spatele. Soarta ţi-a oferit un prilej confortabil să ieşi din scenă.
3. Dacă e greşeală iertabilă, dacă abia apuci să te împaci, îl iei în braţe şi spui simplu “Okay, hai!”

Ce NU faci? Nu profiţi de acest moment ca să-i explici încă o dată unde a greşit.

ȘTIE perfect!! Ca dovadă că a venit la tine.

Marile împăcări nu mai au nevoie de cuvinte balast. Iar marile iubiri nu au nevoie de schemă logică.