La moartea lui Puiu Gligor- poetul Gligor Sava- au scris doar bărbaţi şi Femeia. Femeia cu F mare, femeie lui, Mia, cea care i-a trăit din plin personalitatea. Simţind acest hiatus(-pe lângă bărbaţi şi Femeia, parcă mai lipsea ceva-), am decis să scriu şi eu.

Scriu cu tristeţe şi duioşie, din perspectiva învăţăcelului-femeie, interlocutor căruia Puiu îi spunea „canalie” şi „ticălosule”-(atenţie, nu „ticăloasă”, ci „ticălosule”!!), aşa cum îşi numea el prietenii- bărbaţi.

Fiindcă Puiu a fost un jongleur al cuvântului cizelat la subtilitate, probabil nu întâmplător mă numea fie „ticălosule”, fie „canalie…mică”. Întotdeauna adăuga “canaliei”- substantiv feminin-acel îndulcitor “mică”,  sau când venea vorba de bazinul ticăloşiei mondiale, mă considera bărbat. Puiu avea generozitatea creatorului sigur de sine. Lăuda şi încuraja şi ajuta tinerele talente. Era un- (hai să-i zicem)- formator. Nu se mulţumea cu propria-i scriere, el căuta poezia peste tot. Oare câţi mari poeţi au făcut-o, senin şi generos?

Povestea cu mine a fost aşa. Cu vreo douăzeci de ani în urmă, la aceeaşi masă, cumplit de cald afară, o terasă arădeană, mulţi însetaţi, beri din belşug, discuţii şi discuţii, Puiu începe să răsfoiască un dosar cu texte- poezii ale mele tocmai bătute la maşină de cineva. Fusese o coincidenţă întâlnirea textelor mele cu Puiu Gligor. Nu existau calculatoare, manuscrisele pe-atunci chiar erau manuscrise. Plăcut surprins, Puiu începe să recite cu vocea-i de actor versat, din strofele mele. La un moment dat, era în picioare. Nu ştiu dacă toţi comesenii vor fi rămas uluiţi, nu era o masă de poeţi, predominau doctorii. Dar Puiu, brusc, a aşezat pe masă textele, s-a aruncat la mine şi m-a ţucat zgomotos pe obraji- rostind cuvintele pe care aveam să nu le uit niciodată :

-„ Ce faci cu astea? Trebuie scoase la lumină! Tu eşti mai talentată decât mine, crede-mă!”.

Eu aveam douăzecişiceva de ani, doctoriţă stagiară. Nu publicasem, nu am fost niciodată la cenaclu, nu aparţineam tagmei scriitoriceşti arădene. Iar faptul că MARELE Gligor Sava îmi spune „tu eşti mai talentată decât mine”, urma să-mi dea încredere pe veci. Era o constatare atât de imprevizibilă, atât de frumoasă în brutalitatea ei, aşa cum frumoasă a rămas în istorie  alăturarea gligoriană “…şi vodca răguşeşte-n derbedei!”.

Viaţa ne-a despărţit, aveam meserii şi cercuri diferite. Eu nu am publicat atunci. Dar mă hrănisem, nu o dată, în clipele de îndoială, cu cele câteva cuvinte ale lui Puiu tunate vara, pe terasă.

Uneori ne mai intersectam pe stradă, auzeam de pe cealaltă parte a drumului că cineva strigă “ticălosule!”…ştiam precis că-i vorba de mine…nicio altă femeie întreagă la cap n-ar fi întors capul la acest apelativ, dar eu îl îmbrăţişam zâmbind mândră…apoi treceau alte zile, luni, ani…

Mi-am făcut dublul debut publicistic-(proză scurtă şi poezie)- acu câteva luni, înaintea morţii poetului. De parcă aş fi închis un cerc peste decenii. Nu mai ştiam de el. Nu-l văzusem cu anii. Înainte de a publica, am făcut eforturi mari, pe la prieteni comuni, să dau de numărul de mobil al lui Puiu şi astfel am reuşit să-l vizitez la Trei Insule. Mă felicit că nu m-am lăsat până nu am dat de el, mă felicit că nu am nesocotit maestrul. A aflat, aşadar, că urmează să public. Eu am aflat, cu ochi de medic, cât e de bolnav. I-am transmis ulterior manuscrisele în format electronic, iar Puiu mi-a vândut câteva ponturi de culise- ce să evit, de cine să mă feresc şi cum anume. Dar…vorba aia…care copil îşi ascultă părintele, înainte de izbitura de pragul de sus?

După câteva zile de la vizită, eram la volan când a sunat mobilul, a răspuns Eugen, soţul meu, iar eu auzeam vocea baritonală a lui Puiu-“Eugene dragă, m-am gândit…fii atent… spune-i Otiliei aşa…”. Fuseseră ultimele sfaturi  ale maestrului. Nu-i plăcea un vers, vroia să-l schimb, dar cartea era deja în editură. 

Adio dragul meu poet, cinste doamnei care ti-a stat alături neclintit şi bravo tuturor celor pe care ai decis să îi numeşti canalii( o spun fără falsă modestie!).

Iar adîncimea trăirilor cu oameni care ţi-au marcat- fie şi un moment- viaţa, ar trebui să fie cântarul real al existenţelor noastre. Uneori greşim, uităm, nesocotim. Intenţia acestui text, o am din ziua când am aflat de moartea poetului! Tristeţea, lacrima adevarata, le-am scris chiar atunci în suflet. Dar alaltăieri, totuşi, am postat pe blog un text despre referendum-demiterea presedintelui. În aceeaşi seară, pe pernă, mi-am spus:

-”Ce-a fost în mintea ta, Otilia, să scrii despre referendum înainte de a scrie despre plecarea lui Puiu? Când te-ai schimbat în halul ăsta? Ce conteaza pentru tine?”

 Adio Puiu Gligor…şi totuşi nu m-am schimbat!