La patruzeci de ani de la liceu

Întâlnirea de 41 de ani de la terminarea liceului, Satu Mare, orașul în care mi-am petrecut primii douăzeci de ani de viață. Optsprezece ani zi de zi, apoi încă doi revenind în vacanțe, de la facultate. Scurt și rar.

………………………..

Am absolvit liceul la – azi numitul – Colegiu Național Doamna Stanca, pe atunci Liceul de Filologie-Istorie, secția chimie-biologie. N-am reușit (încă) o statistică a clasei noastre, dar cert e că fusese o clasă antrenată de dascăli și competiție internă, pentru performanță școlară. MAREA performanță, vorba tatei.

Majoritatea avem studii superioare, mulți mulți medici printre noi, mulți biologi, chimiști, iar aceia care n-au mers la facultate după BAC, este fiindcă n-au vrut din start. S-au axat pe specialitatea pe care ți-o dădea deja liceul însuși, și au evoluat în consecință. O clasă cu mix româno-maghiar, amestecam voios limbile, în pauze. Nu știam că trebuie să ne antipatizăm și să ne revendicăm reciproc teritorii istorice. În inconștiența noastră, ne iubeam. Tare. Nici unul (chiar nici unul!) copil de bani gata. Mulți colegi de la țară, cu o navetă grea, sau la cămin, sau în gazdă. Efortul alergătorului anonim de cursă lungă.

Aceasta e introducerea. Ca să vă așez în peisaj, pe aceia care veți privi pe gaura cheii clasa noastră, Satu Mare, absolvenții „a doișpea B”.

Nu-i un text lipsit de modestie. Am fost o clasă de elită. Și nu simt să maschez asta. O clasă devenită elită, prin foarte multă muncă și un uriaș bun simț. Nicidecum joc de VIP-uri.

Textul pe care îl pregătesc acum pentru blog este un elogiu adus dascălilor noștri EXCEPȚIONALI și colegilor de liceu care au legat solida fundație a ceea ce sunt eu, astăzi.

Ne revedem periodic. O bună parte dintre noi. Debarcăm de peste tot, la Satu Mare, două-trei zile. Ne spunem unul altuia că am fost/suntem o clasă unită, dar nu. Nici o clasă nu “se unește” de la sine, din oficiu, ci se unește acolo unde soarta oferă un coleg talentat în “a uni lumea”. Acela care să dea telefoane de regăsire în toată Europa, să organizeze, să facă liste și listuțe, socoteli cu virgulă, un local, o cazare, să ia legătura cu…, și cu… Noi am avut și această baftă, pe GM. Fără ea, “unitatea” noastră rămânea una pur teoretică, declarativă. Ohh ca în atâtea alte clase de liceu, care puteau fi și ele unite, dacă aveau o GM.

Am ajuns în oraș cu o seară înaintea cursului festiv de la școală. Ne-am cazat, apoi am ieșit pe-nserat in town. Mă zguduia o uriașă emoție, de neclasificat. Nici dor, nici bucurie, nici catastrofă. Doar emoție pură. Când te plimbi, după decenii, în orașul copilăriei tale, te plimbi de fapt prin tine. Dacă în prima seară am pășit pe străzi cu partenerul meu de viață alături, a doua zi dimineața am pornit-o, once again, singură. Purtam o încărcătură de neîmpărțit cu nimeni. Cumva… ca-n fața nașterii și a morții. Când ești singur. Centrul orașului e minuscul, dar în amintirile mele era uriaș. Corso-ul, despre care gândeam kilometric, e de străbătut în patru pași. La colțuri, femei vând castane coapte, cântărite la cornet. Da. N-am uitat. Sunt deci acasă.

Pe lângă mine, trec două tinere liceene, ca într-o poezie de Topârceanu, aud cum una dintre ele decide sentențios:

-Urăsc orașul ăsta.

Repetă ferm.

-Urăsc orașul ăsta!

Gândesc, zâmbind. Nu orașul îl urăști, ci pe tine însăți. Azi. Dacă ți-aș cere să-mi schițezi un oraș de iubit, n-ai ști ce să-mi zici. Decât că să fie un oraș în care nu există examene, nu le dai explicații părinților, ai bani fără să te trezești la șase ca să mergi la serviciu… zâmbesc mai avan. Îmi cumpăr castane. Pornesc spre parcul cu statuia Vasile Lucaciu, cel în care mă pupasem și fumasem pe ascuns. În locul lu` Bazilul meu tronează o Lupoaică cu pui. Nu-i bai. Bună și lupoaica.

Un grup de preșcolari gălăgioși, flancați de două-trei educatoare, mă ocolește brownian, iar unul dintre copii constată sonor evidența:

-Uite! Aia are părul verde!

Adică eu. Un gând blitz îmi trece prin minte. Oare ar fi remarcat vreun copil canadian, dintr-un cârd, că eu am părul verde? Ce să-i mai spun de transgenderi, sau că o mamă poate fi al doilea tată…

Festivitatea de la școală urma să înceapă la ora 13.

Am ajuns cu jumătate de oră mai devreme, nu din exces de punctualitate, ci fiindcă mi-era tare tare dor. În curtea școlii, doar țâșnitoarele, cele trei, erau aceleași. Urma să constat că și treptele care urcă spre sălile de clasă, sunt aceleași. Teșituri și gropi, concavități ale treptelor, roase-n ciment, meticulos, de generații. Dacă păstrarea vechilor trepte, într-un colegiu modern, total renovat, a fost intenționată, decizia unui constructor genial, aș vrea să știe că am remarcat accentul. Dacă a fost o scăpare de buget, zic- Doamne ajută că n-a ajuns bugetul ca să gresieze scările!

Primeam, pe rând, colegii care intrau în școală.

Ne-am îmbrățișat… Nu știți cum. Nu formal, pupându-ne stereo aerul de lângă urechi, ci fizic, carne și piele. Ne țineam unul pe altul, lung și strâns, în brațe. Ca și cum ți-ai cuprinde la piept propria viață, căreia n-ai mai vrea să-i dai drumul.

Una dintre colegele de liceu, clasa paralelă, filologie – RC -, este și azi profă la vechea noastră școală. Ajutată de conducerea școlii, a organizat impecabil momentul nostru. Imagine, auz, atingere, miros. De școală. Elevii ne-au pregătit, la urcarea pe trepte, o boltă de mâini tinere, cu garoafe roșii. Cânta solemn-zguduitor, Gaudeamus pe fundal. Înainte, de încălzire, numa așa cât să te termine la szentimente, „Ani de liceu”. De fier să fii.

Pășeam în sus, vechile trepte tocite.

Mă inundă plânsul. Îl simt în gât. Mă sugrumă. O să-mi curgă rimelul. Fracțiuni de secundă mi-e ciudă pe mine, sunt ca bade G cu nană F când vin la cabinet și plâng din orice poziție, numa` fiindcă-s cu lacunarism cerebral. Plâng simptomatic, nu fiindcă ar fi ceva musai de plâns în jur. Îmi întorc capul spre PP, prieten mai mult decât coleg, e în dreapta mea, mocuța lui (medic urgentist dur, om de munte, schior performer), văd deci mocuța lui contorsionată de emoție, sprâncenele alandala, stă să plângă. Mă liniștesc. Că nu-s nici singura, nici ridicola. Dacă până și PP… Îl îmbrățișez din lateral, îl cuprind de talie, și-i dăm ambii drumul la sentimente. Liber! Înaintea și înapoia noastră, toată gașca se smiorcăie. Boșorogii dreaq…

Vom intra în sala al cărei nume onorific postum e Bekessy Ecaterina, diriginta noastră, profa de chimie, stâlpul a tot. Dacă-i zic acum “mama noastră”, probabil sună patetic. Dar așa a fost. Pe bănci ne așteaptă garoafe, gânduri dragi cartonate și câte un pachețel-cadou de la colega care a făcut performanță în estetică, taman în Dubai, și azi a revenit pentru o clipă în trecutu-i. La catedră, profa de engleză, JK, singurul dascăl în viață, imagine optimistă pentru noi, zveltă, tunsă sport pe părul cărunt, pantaloni negri eleganți, tinerești, bluză “de fiță” cu ștrasuri, sacou lejer croit, agilă, sigură pe sine, nu trebuie susținută din două părți, când umblă. Vorba aia… JK se încadra perfect în atmosfera pe care ne-o doream, de a nu fi lăsat (încă), total, garda jos. Ne citește catalogul cu aceeași voce ca-n liceu, JK mi-e mai mult decât profă de engleză, noi am fost vecini în aceeași casă, ca o familie, ne-am văzut periodic peste ani, am fost unii la nunțile și morțile altora. Nu simt acut timp trecut. Poate doar părul ei  de-atunci, antologic, un păr superb, castaniu, lung și greu, căzând pe umeri. Deși catalogul care se va citi va fi despre chimiști, biologi, doctori, antreprenori, majoritatea colegilor îi mulțumesc profei de liceu pentru engleza care le-a folosit uriaș în viață, ulterior.

A doua zi vom porni toți spre Arieșeni, la cabana Emiliei.

Emilia a fost una dintre marile surprize ale clasei a douășpea B, chimie-biologie. O fată timidă și retrasă în liceu, azi antreprenor de succes în turism, în comerț în general.

Cheful de la Arieșeni va fi grevat de un banc, nou auzit acolo. Cică băbuța Ilona nu vrea în ruptul capului să moară și decide să trișeze moartea care o caută. Se duce la grădi, se așază printre prichindei, când totuși moartea apare lângă ea. Băbuța Ilona, sub acoperire la grădi, îi zice morții:

-Dar eu trebuie să pap!

-Perfect. Papă tot, că după aia mergem BU!

……………..

Era să sar o replică de la cheful primei zile sătmărene. Lângă mine consortul, Eugen. Față-n față C, soția lui PP. Calată pe poante, îl mângâi pe Eugen pe cap, și mă adresez, ghiduș, lui C:

-Nu-i așa că-i frumos Eugen?

Fără nici o modificare a mimicii, C își ridică ochii din farfurie:

-În fața lui Dumnezeu, toți suntem frumoși…

…………………

La Arieșeni vom apuca să vorbim mai mult, și doi câte doi. Aplaudăm celebrul cuplu, ambii medici, interne&dermato, SN și MN, se iubeau din liceu. Noi, crowd-ul, ne aminteam desigur fazele incipiente. Clasa a dus cu sine și alte iubiri, tainice sau declarate, notorii sau secrete, eșuate sau consfințite. Le mai bătucim la chef, doi câte doi. Că cum a fost. Și “că cum” putea fi, dacă era altfel. Că ce-ar fi viața asta anostă, fără nițică bârfă. Ai suferit, când s-a măritat? Îl întreb. Da. Răspunde. Mă-ntrebam, apoi, dacă m-o fi iubit vreodată. Te-a iubit, confirm. Mi-a zis mie, când eu îi ziceam despre X că-l iubesc…

Mai aflu cum L, a văzut-o pe GM pe bicicletă, pentru prima oară, și și-a zis instănt “A mea e!” Și a lui a și fost. Nu înainte să dea o oră cu mingea de tenis în geamul unde ea era profă la clasă, pân` s-o scoată din pepeni pe doamna.

GM se mai rugase la Ăl de Sus s-o ajute să vadă piramidele egiptene, și de mare dorință, a plusat. Cum că, dacă le vede, poate muri liniștită. Na. Le-a văzut anul trecut, cu două săptămâni înaintea mea, și-a amintit apoi rămășagul, și a reformulat cererea. Doamne, mulțumesc tare tare, dar nu pleca încă, stay with me, stai să reanalizăm partea a doua, aia cu muritul de după.

Din gama “viața bate filmul”, îl rog la Arieșeni, pe VN, să-mi descrie mai pe larg scena despre care voi scrie. Povestise pe scurt, în prima seară la Satu Mare.

Ajunge el la mama acasă la țară și, la insistențele mamei, face un grătar. Pe-nserat. Înghite pofticios bucăți de carne când, brusc, căile respiratorii i se blochează cu o îmbucătură. “Simțeam că nu mai am aer. Am încercat să fac cu mine ceea ce știam să fac cu alții. (El e medic internist/gărzi în urgențe). Și nimic. Hipoxie. Nu intră aer deloc. Mi-am dat seama, după o vreme, că mor. Chiar mor?! Îmi părea prea devreme, nu voiam să plec și totuși am înțeles că mor. Eram derutat. Acum? Așa? Nu intra și nu ieșea nimic, și orice încercasem să fac cu bruma de energie rămasă, era inutil. Ultima imagine a fost cerul frumos, frumos tare, înstelat. Un cer senin de seară, înstelat. Apoi a fost sfârșitul. Gata.”

Fiindcă mama, vârstnică, își vedea fiul vânăt-inert, a început să strige. Moare! A muriit! Doamne! Câinii au început să latre. Vecinul gard în gard, gard de trei metri înălțime, a sărit peste gard și a urlat, la rându-i:

– Nuuu! Domnul doctor nu moare! Nu!

Și a început să-l scuture și compreseze în ceea ce și el, VN, și noi medicii clasei, am fi știut că-i Manevra Heimlich, vecinul habar n-avea ce manevră-i aia, doar îl compresa pe muribund, cu forță. Și, într-o clipită, lui VN a început să-i reintre aer pe trahee. S-a recolorat la obraz. A înviat. A fost dus cu salvarea la investigații, dar vecinul deja îi redase viața.

L-am întrebat, sorbind dintr-un whisky, în timp ce ceilalți dansau în sala mare pe Boney M:

-Spune-mi, V, dacă era să mori atunci, să se termine totul, ai fi suferit?

-Nu. Deloc. N-aș fi avut habar. Ar fi suferit cei de după. Ultima mea imagine a fost cerul minunat cu stele și regretul că plec. Dar nu suferință fizică.

…………………………………………

La cursul festiv, C  (n-a mai ajuns și ea la Arieșeni), ne povestise că ceea ce ne părea nouă-n liceu timiditate (a ei) fusese o boală anxioasă severă, diagnosticabilă și tratabilă. Noi n-avuseserăm habar că fata traversează stări extreme, morbide. Credeam că-i așa… mai timidă. Nu fusese singura. Timidă părea și cea care va deveni „strong business woman” Arieșeni, și A, medic cu praxis în Germania. A își și rodea unghiile, înainte să iasă la tablă. „Iui, iui, să nu mă scoată-n față, că azi nu știu!” Timidă părea și colega care va face laser-cosmetică în Dubai. Nu puteam ști că IC se luptă cu o BOALĂ, nu cu o stare. Ar fi sesizat asta , probabil, vreun psiholog școlar bun.

…………………………………………..

EK, vine la întâlnire cu al doilea ei soț, H, neamț de neamț, tip excelent, miștooo! și cu mama ei octogenară, primită-n onoare de noi. Le bălmăjeam cu toții, bestial: româno-maghiaro-germană. La masa din prima seară, EK aude cum noi românii toți, cerem ceafă. Era ceafă de pork la grătar. O ceafă, două cefe. Mă-ntreabă:

-Ești veGHetariană, Otica?

Râd. Ce umor fin are EK. Dau din cap ambiguu. Profa de engleză vrea tot ceafă.

-Și dumneavoastră, “veGHetarian”?

Na bun, să n-o lungesc, EK credea că cerem CEPE, nu cefe! Se uită cruciș. La masa asta, toți mănâncă numai ceapă. Este aceeași colegă care, acu șase ani, cere la pupitrul DJ-ului, după csardas, o „perișoară faine” pentru colegii români. Voia să zică o Periniță.

Tot ea, în timp ce înfulecam ultimele cefe și pileam românește, ne povestește pasionat viața în cercetarea germană, cu “drosofilele melanogastere”, cum drosofila-i virgină doar nouă ore după naștere, apoi o ia pe arătură… Râdeam nebunește. Drosofila-i deci rea de muscă,  zic.

Știți ce? Sfârșit. Zău. Aș putea scrie încă o zi.

Acest text este pentru colegii mei de liceu. Este felul în care îi pot eu onora cel mai bine, scrisul. Dacă l-iți savura (pe text) și “necolegii”, m-aș bucura tare. (PS. Ovidiu Balint, să nu-mi zici mâine că-i prea lung pentru un articol de presă, cum ai zis de rateul meu din Canada!)

Doamne, dă-ne sănătate fizică și minte!

Vă mulțumim, dragii noștri profesori, pentru tot TOT ce ați investit în noi și ce azi, priviți de sus.

Vă mulțumesc, dragii mei colegi de liceu, pentru adevărul și curățenia simplă și valoarea pe care i-ați indus-o vieții mele. Definitiv.