Lucrătura dracului

Anul trei de facultate. Medicină, desigur.

Stăteam la căminul de fete, eram patru-n cameră, visul meu să stau la cămin nu în gazdă, devenise realitate. Dar transferul Cluj – Timişoara fusese pentru mine o bombă atomică psihologică, fiindcă veneam dintr-o postură de vedetă, cu prieteni blindaţi în sufletul meu, într-un loc unde devenisem dulcele anonim. În primul rând, până atunci, deci în primii doi ani, fusesem mediocră cu şcoala, notele, deci nu mă prezentam Timişorii nici măcar ca geniu ştiinţific. În al doilea rând la Timişoara, în primii doi ani, grupurile fuseseră făcute, divele bine fixate pe plaja socială. Bani să-mi cumpăr o poziţie de top în vreun grup, n-aveam. Maşină nici vorbă. Tata era şef la Arad la doctori veterinari, nicidecum doctor cu funcţii universitare la Timişoara. Eram simpatică, dar n-aveam 1,78 înălţime ca să mă remarci cumva. Nici păr de Cosânzeană să-mi curgă pe umeri n-aveam, eram tunsă la 3 centimetri.

Practic, la Timişoara, ca nou venită, nu mai aveam NICI UN ATU!

Ca să nu mai zic că nimeni, pe holurile facultăţii, nu gusta genul meu de umor sec, care la Cluj tăvălea pe jos auditoriul. Noroc că-n camera de cămin voi sta cu Cornelia Roşu azi Olaru, colegă/prietenă încă din şcoală, de la Satu-Mare, şi care-şi mai amintea, (din negura vremurilor), că eu fusesem cândva o fată de top. Mă lăuda ostoitor.

Dacă ei, un arab fanatic care-o iubea şi pe care nu-l băga-n seamă, îi zicea periodic „hai calmiaza-ma ca ma iubejte!” eu îi ceream, seara-n pijamale, “hai calmiaza-ma kka n-am murid!” Și râdeaaaam cu ea.

Pornim noi două, într-o vineri, o excursie frauduloasă de weekend la Bucureşti. „Fruduloasă” fiindcă ambele eram monitorizate de părinţi, iar pe vermea aia nu plecai de capul tău în locuri necunoscute, sau în detrimentul cursurilor.

Aveam ţintă clară: „băieţi”.

De fapt unul singur, doar eu, fiindcă cel pe care-l vizitaserăm atunci urma să-mi devină soţ în vacanţa de vară de după anul trei. Cornelia venise cu mine doar ca să vadă capitala şi… moaamă ce excursie mişto o să facem noi!

La plecare instruim fetele rămase-n cameră să facă aşa: dacă, prin absurd, feri Doamne!! vine mama vreuneia dintre noi la cămin, să-i zică că am plecat împreună, la cealalată acasă. Eu la Satu-Mare, sau ea la Arad.

Avea şi logică, noi ne ştiam din şcoală, deci suna bine. Aşa că plecăm.

Eu mă văd cu iubitul, lucru deloc rău. Chiar minunat. Cine zice că-i rău să te vezi cu iubitul, minte! Cornelia numa` să vază capitala.

Drumul lung a fost bestial, iar iubitul a mai şi plimbat ardelencele prin Bucale şi „a făcut să fie bine, ca să nu fie rău”.

Revenim la Timişoara cu neuronii încărcaţi.

• Viaţa nu-i chiar aşa nasoală! E PERFEEECTĂ! ne spunem, urcând treptele căminului, tot câte trei, luni dimineaţa. Fredonând Abba. The Winner Takes il All.

Impresie falsă, concluzie pripită, bazată pe o analiză insuficient documentată. FIINDCĂ. Vom intra în cameră, unde colegele rămase ne vor anunţa că au fost băgate-n clinci. Dintr-un regretabil joc al sorţii, mamele noastre au intrat în cameră ÎMPREUNĂ, se întâlniseră jos în hol, se şi ştiau din Satu – Mare, ambele profe. Iar colegele, debusolate, au dat din colţ în colţ, cu tema nefăcută pentru această eventualitate. Eram aşteptate, ambele, să luăm urgent legătură telefonică cu familia, pentru lămuriri suplimentare.

Și să ştiţi că a fost lucrul dracului!

Aceea a fost SINGURA vizită a mamei mele la cămin la Timişoara, ca să-mi aducă ceva merinde, fiindcă eram slăbuţă, nu mâncam bine şi nici nu se găsea mâncare, deh epocă ceauşistă. Iar mamei, la Arad, îi „intrase” ceva carne ca lumea şi voia să am şi eu friptură. Șansa ca cele două mame să ne viziteze concomitent era sub 6 din 49 la Loto. Și totuşi…