Două dintre tehnicile de luptă ale femeilor sunt reproşul şi cicăleala. Reproşul monoton şi cicăleala meticuloasă.

De ce le dezvolt aici?

Fiindcă, din lungile discuţii cu femei, deduc că multe nu sesizează inutilitatea absolută a acestor arme. Cel puţin inutilitatea… dacă nu şi grenada amorsată în propriul cămin.

Iar din discuţiile cu bărbaţii deduc că reproşul monoton şi cicăleala sunt cele mai frecvent încriminate nemulţumiri faţă de partenera lor de viaţă. Neveste mai „curvulişte”, sau murdare, sau care nu gătesc deloc, sunt categoric mai rare decât cele făr’ de pată, dar care cicălesc şi reproşează zi lumină.

Și, nu în ultimul rând, fiindcă sunt femeie. Fiindcă tentaţia reproşului clasic şi a cicălelii mi-a dat deseori târcoale şi fiindcă am luptat consecvent cu mine însămi ca să scap de această belea. Până am cam reuşit. Zic eu…

Cursul întâi – cicăleala

Adică vorbe multe rostite in registru subacut, (eventual scurte episoade de acutizare a tonului), vorbe repetate, zilnice, fără soluţie, sau  fără a defini concret, scurt, vina celuilalt. Mesajul, adică.

Cicăleala, pentru bărbat, e ca bâzâitul unei muşte: o ignoră, dacă meciul de la televizor e fain şi berea rece. În pauza meciului încearcă să dea niţel cu pliciul, sau cu un spray, ca s-o facă să tacă, (pe muscă), dar SIGUR nu se va apuca să monteze plasă la geam ca să nu-i mai intre muşte-n casă. Deci niciun bâzâit nu-l va trimite spre fondul problemei. Mai degrabă va face schimbul de ulei la maşină, măcar scapă de la domiciliu şi de cicăleală. Iar tu, fie vei chema un meşter pentru plase, fie tot tu îl vei convinge pe soţ că lipseşte plasa la geam. Păi atunci nu mai bine începi direct cu soluţia?

Defineşte-ţi întâi ce te deranjează CONCRET la el şi caută soluţii.

Dacă poţi, caută chiar cauze, (dar asta deja e din cursul următor).

Trage o linie şi determină-l cumva să aplice propunerile tale. Măcar să le recepteze.

Nu ezita să negociezi. Unul dintre principiile elementare ale negocierii este să-i arăţi celuilalt ce are de câştigat din acel business. NU CE ARE DE PIERDUT, dacă-l refuză!!

Cicăleala nevestei este echivalentă, ca utilitate, cu acel „nu-i voie”, „nu fă asta”, rostit copilului mic de către mamă, toată ziua, la orice, fără explicaţii. Iar pruncul habar n-are nici ce nu-i voie, nici de ce nu-i voie, deci va ignora semnalele şi va face tâmpenie după tâmpenie la grădi.

Cicăleala, aşadar, este ABSOLUT INUTILĂ Și CUMPLIT DE ENERVANTĂ!! Și declanşează în partener reflexe condiţionate care numa’ bine te vor obliga să intri în a doua capcană- REPROȘUL. Partenerul cicălit cronic va face mai târziu lucruri reproşabile, nu musai „reprobabile”.

Cursul al doilea – reproşul

Reproşul, spre deosebire de cicăleală, este deja o atitudine. Ai ceva de transmis concret, pare-se.

Să transformăm, dară, discursul tău din „reproş clasic monoton” într-o „discuţie serioasă”.

CUM îi spui şi CÂND, ca să aibă efectul scontat?

– Nu-i spui la două săptămâni după “infracţiune”, când s-a diluat ideea, dar nici nu te arunci de la poartă, direct în dormitor, instant, reproşând dezlânat. O noapte de gândire peste tine, face minuni. lasă-ţi timp. De ce la examenele vieţii te-ai prezenta cu tema nefăcută, tocmai tu cu 10 la BAC?

–Nu-i spui ce ai de spus, “printre altele”. Deci nu sufoci cu mărunţişuri subiectul central, spui DOAR treaba aia importantă.

– Nu spui de faţă cu alţii. Vai, ce greşeală! Să începi să-i reproşezi, înaintea desertului, la masă cu naşii.

– Nu foloseşti ton ridicat, “a ceartă”, dar nici autovictimizator – plângăreţ. Fiindcă este o discuţie cu miză, nu circ şi nici propria-ţi psihoterapie.

 

Ce să NU faci când reproşezi?

Să nu foloseşti fraze retorice, balast. Exemple clasice:

1. “Cum ai putut să-mi faci asta?”

Iacă, a putut. Iar cum anume, de subtilităţile psihanalitice, chiar nu-ţi pasă. Deci, de fapt, nici nu aştepţi vreun răspuns. Atunci nu întreba omu` cum a putut. Și încă ceva… “şi-a făcut-o”, nu “ţi-a făcut-o ţie”.

2. „Nu te-ai gândit la mine când… blabla?”

Nici vorbă. S-a gândit la sine. Iar dacă cumva… (rarisim, dar se mai întâmplă!), când a făcut pocinogul s-a gândit la tine, atunci ai tu un mare bai! Vezi care. Fiindcă s-a gândit la tine de rău, nu de bine. N-ai vrea să afli acele gânduri…

3. „Tocmai mie care…” şi aici îţi enumeri calităţile, deseori nesolicitate de partener.

Păi, nu-i concurs. Dacă el te-a înşelat, de exemplu, SIGUR faptul că tu aspiri mocheta, destoinic, în fiecare sâmbătă, nu-l va face să se simtă vinovat. Ba mai mult… dacă nu se simte vinovat pe dinlăuntru-i, dialogând cu sine, nu se va simţi vinovat indiferent de argumentele tale. Va dori doar să scape de această discuţie neplăcută.

4. Nu invoca subiectul iubirii, fix odată cu reproşul! N-ai să obţii rezultatul scontat, fiindcă i se va părea ridicul să-ţi spună că te iubeşte într-un astfel de context. De nu-i bou. Iar dacă o va face, chiar pătimaş, e fake. Va repeta greşeala despre care vorbiţi azi, deja joia viitoare şi nici atunci nu-i bou. Aşa că nu-i cere declaraţii în plin reproş. Ai putea cel mult să afli că al tău, (spre deosebire de mulţi alţii), e chiar bou. Și iară nu-i bine!

În concluzie: PROBĂ PRACTICĂ şi ca să nu batem apa-n piuă. (piuă – plural pive, întrebare la capacitate, cu ceva ani în urmă)

Opreşti total cicăleala 2-3 săptămâni şi deja ţi-ai pregătit terenul. O să-l mire liniştea. Poate te va şi întreba “ce ai?”, dar tu nu-i răspunzi.

Nu treci la etapa a doua, (adică reproşul monoton – transformat într-o discuţie serioasă), ca răspuns la o întrebare. Fiindcă astfel îi oferi o mutare în avans şi accepţi să joci pe terenul lui. Îţi vei crea, deci, timpul tău şi-l vei ataca atunci când nu-i pregătit şi nici flămând şi nici băut.

Apoi, această mică schemă pe care ţi-o ofer, o vei încărca desigur cu propria-ţi personalitate.

Apoi vei trece la reproşul riguros organizat.

Apoi… Dumnezeu cu mila!

Apoi scrie-mi ce ai reuşit şi linişteşte-mă că nu bat tastele degeaba, ca o cicăleală dă muiere, sau ca un reproş monoton.

(sursa imaginii: http://www.acasa.ro/cearta-parinti)