Mulţumesc, nu-i nevoie!

Poveste „erotic explicită” de pe când eram eu pe val, gagică de gagică, fo 30 de ani şi lucram la salvare.

Multe peripeţii am avut eu cu salvarea, dar mi-a ţâşnit în creier azi, una anume. După o lungă pauză.

Ajung eu noaptea la o casă, casa însăşi era mai în fundul curţii, trecerea prin grădina din faţă pe o alee lungă.

Pacientul: un vârstnic. Gazdă – fiul lui, de vreo 40 de ani, aşa… mai muncaş, necititor de Kant şi Hegel, dar simpatic, glumeţ. Glumesc şi eu cu el, că deh… nu-i musai, dacă eşti doctor, să stai tăt timpul încruntat şi supărat pe viaţă. Muncaşul era şi niţel servit.

Îmi oferă la plecare ceva gen răchie sau monopol, pe care desigur le refuz politicos şi pornim spre ieşire, eu în faţă el în urmă, mă însoţeşte spre poartă, problema tatei era rezolvată.

Pe la jumatea drumului se ţâpă pe mine să mă ţuce, probabil pe principiul „să nu iasă dân casa mea muierea neomenită!”, dacă tot refuzasem să ne pilim împreună.

Fracţiuni de secundă rămân interzisă – ultima chestie la care mă aşteptam acolo, noaptea, io cu tăşcuţa de urgenţă-n mână, era un episod erotic hot. Mă trag de-o parte deloc agresiv dar ferm, (reuşise totuşi să-mi prindă cu limba o bucăţică de obraz), şi zic:

-Mulţumesc, nu-i nevoie!

Juuur!

Bey, mai cretin răspuns nici că puteam emite!

Noa bine, plec spre staţie, povestesc multora faza, iar vorba “mulţumesc, nu-i nevoie” va rămâne o vreme în mentalul colectiv, astfel încât toată gaşca din staţie am folosit expresia asta, ulterior, la orice tâmpenie! Mai venea careva cu replici de genul:

-Uau ce obosit mi-s. Rupt. Aş avea chef d-un „mulţumesc nu-i nevoie”!

Sau:

-Otilia, cum eşti? Azi e nevoie?

Citeşte şi cum m-am deşteptat peste decenii: