Hai să dărâmăm împreună noi şi noi mituri. Tot râzând! Că de plâns şi stresat, ai tot timpul şi în afara blogului meu! Plină viaţa reală de anxietăţi, ai de unde alege.

• Mitul conform căruia un profesionist de sex feminin – în domeniul medical – e valoros numa` dacă-i asexuat. Asistentă, doctoriţă. Că părul pe picioare e garanţia timpului folosit exclusiv pentru studiu, că umorul înseamnă neseriozitate, că îmbrăcatu` ca pe vremea bunicii înseamnă şcoli făcute în sistem tradiţional, că şuviţele nevopsite înseamnă să prinzi mai bine vena pentru perfuzie, că un tatuaj fin, pe gleznă, al doctoriţei, înseamnă că n-ar recunoaşte un infarct de miocard atipic.
• Mitul conform căruia în biserică musai să intri încruntat şi trist, ca să se vadă că eşti credincios şi respecţi Casa Domnului. Păi, Domnul nu a zis nicodată “nu râde” şi „nu zâmbi!”, „stai crispat”. Nu ştiu să fi spus.
• Mitul… dar aici ies din zona râzândă şi păşesc fin pe nisipuri mişcătoare… deci mitul conform căruia şeful de clinică universitară, Profesorul, e înlocuitor temporar de Dumnezeu şi sănătatea ta depinde doar de el, nu de o echipă complexă. Și ca să-i intri în voie, trebuie să tremuri de frică. Și că frica ar însemna respect. Înfricaţi de la infirmieră via studenţi, până la aparţinători, sau până la tine, tu bolnav şi oricum speriat deja de altele decât cum să-l abordezi pe Profu`!

În concluzie, (ca să nu-mi aud vorbe la subsol!!), nici în cele descrise, nici nicăieri, excesele nu-s bune.

NORMAL că n-am îndemnat mai sus să faci consultaţii în bikini, cu cercel în nas şi stetoscop în formă de penis, să faci chefuri pilit în biserică stingând ţigara pe icoană ca să pari relaxat, nici să-i tragi lu Profu una peste ceafă, din amiciţia umană care vă leagă atât de mult.

Am spus doar că nu-i bine să fii fixist şi bătut în cap.