Marii doctori şi trimiterea de la medicul de familie

Am publicat acest articol în Viaţa Medicală numărul 16/2014, dar e la fel de actual şi azi.  

Marii doctori… cum ajungi un „doctor MARE”?  

Pentru început trebuie să ajungi, totuşi, doctor. Apoi, MARE doctor: muncind enorm, având vocaţie, dedicându-te necondiţionat profesiei, accesând eventual şi funcţii universitare menite să te transforme din cunoscător al medicinei, în DASCĂL…Mai apoi, să le transmiţi discipolilor ceea ce ştii. Să îţi menţii, o viaţă întreagă, fără pauză, propria ştachetă, la altitudinea unui MODEL. Păstrez, în sipetul memoriei- vocea, sfatul, rigoarea, punctualitatea, umorul, ciupitura, zâmbetul sau căldura câtorva “mari doctori” dispuşi, la acea vreme, să-mi fie dascăli. Orice medic poartă în sine, (sau ar trebui să poarte!) valoarea celor care l-au instruit. Alta decât reproducerea papagalicească a fragmentelor din cursul copiat voiniceşte la indigo.

Medicina se face de către oameni, pentru oameni şi este mult- mult peste suma informaţiilor însuşite de student, în sesiune. Mai mult decât o meserie, este o artă şi o stare.

Odată fixate aceste adevăruri, vom recunoaşte că viaţa medicului, fie el magistru – mare doctor, fie el un doctor mijlociu sau „simplu doctoraş”, se va supune ȘI regulilor generale ale vieţii. Familie, venituri, iubiri neîmpărtăşite, nevoia de notorietate, orgolii înăbuşite, fascinaţia politicii, câte şi mai câte… După terminarea facultăţii, miliarde de necunoscute vor tulbura formula de calcul a carierei. Una dintre cele mai parşive necunoscute s-a dovedit a fi asumarea muncii în Sistemul Asigurărilor Sociale de Sănătate românesc, mai ales pentru cei nepregătiţi din şcoală!

Că sistemul pare azi un hibrid eşuat? Da. Pare varză. Este dizarmonic şi împrăştiat. DAR, dacă hibridul propriu-zis nu ne aparţine, (nu noi am formulat frazele legilor) „varza”, totuşi, este întreţinută de fiecare medic român care a acceptat intrarea în sistem.

Jongleria abilă prin asigurări, devine un fel de “altă specialitate”, chiar o supraspecializare. Cum se prescriu “compensatele”, cum se face dovada calităţii de asigurat, câte zile de concediu poţi elibera la externare, unde trebuie vizat concediul, unde se aplică ştampila rotundă (şi dacă trebuie musai să fie rotundă!), dacă poate un şomer să primească concediu medical şi în ce condiţii…Uf! Categoric este vorba de un alt film, unul SF.

Vorbim de plimbarea haotică a nefericiţilor bolnavi, nu din pricina celebrei subfinanţări, ci din neştiinţa doctorilor care le îndrumă, tehnic, paşii prin labirint. Dacă tradiţia specialităţii, (crudă încă în România!) „medicina de familie” nu a apucat să lase în urmă tabloul unor MARI doctori de familie, asta nu înseamnă că ei nu există, sau că nu se vor forma. Deja avem câţiva, dar nici măcar presa nu ştie multe despre ei. Probabil mai este nevoie de niscai decenii. Oare câţi din marii gastro-enterologi universitari, (de exemplu), cei din vechea gardă, ştiu EXACT că astăzi, medicul de familie român este un specialist cu rezidenţiat greu, un pionier înotător în profesia-i liberală şi nu un absolvent de medicină eşuat? Și că nu este salariat/slujbaş şi că profesează într-un cabinet medical individual- nu “la un dispensar”, că „informează CAS atunci când îşi ia vacanţă”, nu-i cere şefului „aprobare de concediu”.

Principii noi, sau doar termeni noi?

Replica nostalgică a câte unui chirurg: „ştiu cum este…şi eu am început ca doctor de familie”, devine o gravă eroare. Nu, chirurgul nu a început ca doctor de familie, ci ca generalist repartizat la un dispensar, deci fără specialitate. Doctorul de familie este specialist cu rezidenţiat şi cabinet organizat juridic. Este ca şi cum acelaşi chirurg ar rosti “ohh, vă înţeleg, şi eu am început ca dermatolog!” Dar…vorba aia, nici decidenţii politici nu le pricep foarte bine pe astea!

Un lucru e cert. La cunoaşterea fragmentelor de lege: obositoare, interpretabile, enervante şi ambigui, deocamdată, doctorii de familie sunt singurii MARI doctori. Ceilalţi presupun, intuiesc, află de la Andreea Esca, se bazează pe logica proprie, deduc, o întreabă pe „doamna de la la CAS” sau întreabă „un prieten”, dar foarte puţini, alţii decât doctorii de familie, ştiu EXACT ce spune legea şi au nervul să-i cântărească interperetările şi aplicarea. Necum să o şi schimbe. Pentru doctorii – alţii decât cei de familie – a cunoaşte Legea Asigurărilor de Sănătate, capcanele contractelor-cadru, normele, devine chiar o auto umilire. “Eu nu-mi pierd timpul cu aşa ceva. Eu sunt medic! Sunt ocupat, n-am timp de prostii.” Iată o extremă. Cealaltă extremă, este a specialistului medic de familie nevoit să-şi ocupe timpul, din ce în ce mai mult, NUMAI cu aşa ceva. Abia mai apucă să bâiguie, bietul de el:“Dar eu sunt mediiic clinician!”. Totuşi, s-o luăm logic, ocupându-se toată ziua de legi, normal că le are la degetul mic.

De ce am purces la acest articol în Viaţa Medicală?

Sunt medic de familie la ţară. Sunt medic primar MF, nu fac naveta, cred/sper că îmi fac bine meseria. Conjunctura familială şi socială îmi permit să nu fac nimic altceva decât medicină. Am două decenii de practică pe umeri şi marea şansă a îmbrăţişării unor maeştri, la începuturi. Îmi cunosc “parohia” ca-n palmă, CHIAR îmi iubesc oamenii.

Ceea ce ştiu cel mai bine, ştiu de la mentorii mei, aşa cum povesteam la începutul discursului. Unul anume, un renumit neurolog arădean, alături de un gastro- enterolog, apoi un chirurg şi un diabetolog (din păcate dispărut), au lăsat o amprentă adâncă în cariera pe care astăzi o urmez.

Zilele trecute, o poveste demnă de “Moartea Domnului Lăzărescu”, mi-a plimbat un pacient de colo-colo, în căutarea unor trimiteri de care nu era nevoie, a unor “compensate” care nu se puteau da şi a multor alte documente de o utilitate sau legalitate îndoielnică. Nevasta lui plângea, în cabinetul meu:

• Vă rog, doamna doctor, vă rog! Ne ştim de o viaţă! Ajutaţi-ne! Daţi-mi trimitere la endocrinologie, fiindcă la spital au cerut, iar fără trimitere nu vor să-i dea tratamentul pentru hepatită! Au zis că are hepatită. Suntem disperaţi!

Am cheltuit aproape o oră din timpul altor pacienţi, dând telefoane ca să pricep circuitul de zece zile al soţului ei, intrat în sistem prin UPU, fără ştiinţa mea, după o lipotimie la Arad, unde se afla întâmplător.

Cum s-a ajuns de la lipotimie la endocrinolog, via hepatită… a fost o oră din timpul meu şi un procent important de neuroni ucişi. Trecuse şi pe la Timişoara, infecţioase, pare-se. Iar eu doream din inimă să-i “ajut”! Nevasta nu avea nici un document medical, nici un act asumat cu parafa de cineva, softul meu de cabinet nu mă informa cu nimic, (pe asta o ştim cu toţii!). Eram doar eu şi femeia plângând, cerând ceva ce “i se spusese la spital să ceară”. Soţul aştepta cuminte, la Arad, la bloc la fiu, aflat la o sută de kilometri de mine. Iar eu, categoric, nu puteam să-i dau femeii ce-mi cere… Teatru absurd. Încă unul.

Epopeea traversată de pacient se petrecuse pe ruta Arad – Timişoara – Ineu – Hăşmaş (comuna mea), naveta inutilă acoperise sute de kilometri şi aruncase în vânt mii de lei noi. Punând cap la cap desfăşurarea evenimetelor, presată de lacrimile soţiei bolnavului, (ambii “oamenii mei”),  am dedus că cel care a greşit repetat în această poveste cu DOCUMENTE CAS, fusese exact unul din mentorii mei arădeni. Unul pe care îl iubesc şi nu aş putea, în ruptul capului, să-i vorbesc arogant sau reproşativ. Fusese exact un „medic mare”.

Desluşind iţele, câteva clipe m-am simţit ca şi cum aş fi aflat că apartamentul meu este în flăcări, fiindcă tata a pus focul. Nici nu mai ştii cum să reacţionezi! Mai ales că, tot magistrul, pusese abil un diagnostic dificil de pus. Tot el îmi oferise încă o dată, după două decenii, o frumoasă demonstraţie de medicină clinică. Dar să nu uităm, totuşi, că  preluase pacientul leşinat din UPU, noaptea, iar eu  nu îl examinasem deloc. Poate nu mi-aş fi dezamăgit magistrul, la capitolul vigilenţă.

Din păcate, eu nu ştiam nimic, iar informaţia medicală nu curge, între paliere, DELOC.

Atunci, atenuând radical furia iniţială, am decis să scriu. Dar şi… să cântăresc atent frazele textului pe care vi-l prezint, tocmai datorită dualităţii adevărului. Cel care greşise flagrant în DOCUMENTE CAS, era exact acela de la care învăţasem cândva meserie şi atitudine, dar şi cel care rezolvase rebusul bolii insidioase, parşive, aflate la debut.

Concluzie pentru colegii noştri de alte specialităţi:

• Simţul clinic nu are nimic comun cu „compensata”, dovada de asigurat, cu softul şi SIUI-ul şi trimiterile alb/roz/verde/curcubeu. Cunoaşterea legii care ne-a înlănţuit (cu voie sau fără voie) nu-i o umilire, dimpotrivă. Poţi rămâne mare doctor chiar informându-te riguros cum e cu trimiterile. Iar dacă nu digeri aceste reguli, alege să munceşti exclusiv în afara contractului CAS. Puţini îşi permit. Eu nu. Mă tem că nici mentorii mei.
• Medicul de familie nu este soluţia ezitărilor celorlalţi protagonişti din sistem. El nu poate emite orice act, o dată fiindcă legea nu-i permite, a doua fiindcă “erorile de bifă” îl costă cât nu face, dar şi fiindcă nu-i normal ca el să emită un document medical bazat pe “ce spune… cutare că i-ar fi spus… cutare, nevestei lui… cutare”, despre un bolnav aflat la distanţă, bolnav neexaminat de el – MF. Deci, nu transformaţi medicii de familie în tomberonul soluţiilor imediate, atunci când nu ştiţi exact ce e de făcut “în baza legii” vorba aia. Un scurt telefon de lămurire, dat medicului de familie, poate face minuni. Împreună, veţi dezlega rapid “labirintul sistemului”, fiindcă rarisim neuro-chirurgul sau ortopedul sau internistul vor cunoaşte legea mai bine decât medicul de familie! Pe asta trebuie s-o recunoaştem.
• Iar răspunsul la întrebarea “a cui muncă este mai importantă în medicină”, nu mă încumet să-l dau eu. În orice caz, la o pană de curent în sala de operaţii, preţ de o oră, cel mai important va fi electricianul!
• Celebra propoziţie “aduceţi trimitere de la medicul de familie”, declanşează adrenalina oricărui român bolnav, dar şi medicului de familie care nu este dispecer SNCFR. Cea mai mare parte nu sunt.
• Dragi dascăli, cărora cu smerenie ne închinăm încă o dată, înainte de a-i solicita pacientului “trimitere de la medicul de familie”,  mai ales retroactiv – prin nevasta lui anxioasă, asiguraţi-vă că aţi citit cu ochii dumneavoastră fragmentul de lege care spune că aşa ceva este posibil.
• EPILOG: Într-un text de specialitate tradus din franceză, un celebru internist care descria evoluţia unui caz deosebit, afirma: „am luat imediat legătura CU DOCTORUL LUI”…cu doctorul lui…Or “doctorul lui” este, şi la noi, medicul de familie, dar puţini specialişti recurg, ca prim gest, la a lua legătura cu el. De ce-i aşa… este tot subiectul unei alte scrieri. Că nu-i bine, e evident.     dr. Otilia Țigănaş

Despre bilete de trimitere mai citiţi aici: