Seara- ora 19, la cabinetul meu – medic de familie.

Un pacient aflat în program de dializă de trei ori pe săptămână, face o hemoragie masivă în fistula vasculară de la plica cotului.

Abia abia potolesc hemoragia, n-am voie nici să aplic garou mai sus (ca să nu închid fistula), nici ghiaţă n-am voie să pun, nici… nimic. Doar mecanic – compresiune locală, da şi aia cu mare grijă.  După jumate de oră de acalmie, tot în cabinetul meu, brusc hemoragia reporneşte mai abundent. Sângele curge şiroaie prin pansament. Sun la salvare ca să fie transportat la urgenţă Arad, să fie tratat de specialişti şi asistat peste noapte. Cazul mă depăşea, era de mare specialitate, fistula fusese făcută la Timişoara – chirurgie cardio vasculară -, cu mari eforturi. Plus  că suspectam şi o posibilă supradozare a anticoagulantului.

Salvarea ajunge prompt. Asistenta, FOARTE bun profesionist, m-a impresionat plăcut. Sigură pe sine, urmează protocolul lor de urgentişti. Între timp, vorbeşte cu ton cald, omenos, liniştitor pentru pacient şi familie. Vorbeşte cu accent de Sebiş, e de-a noastră. Nota ZECE!

Apoi, salvarea porneşte spre Arad, 85 de kilometri, este întuneric. Urmează aşa:

1. Spital Judeţean Arad, gardă, unde se schimbă din nou pansamentul, iar hemoragia pare să fie oprită. I se zice:

-Mai mult nu putem face, nu mai curge. Ai unde dormi noaptea în Arad?

-Nu

-Atunci semnează aici şi întinde-te pe acest pat până mâine. (Salonul tampon, presupun).

Hârtia semnată de pacient este completată cu pixul, cu scrisul medicului, conţine ce i s-a făcut în urgenţă, parafă. Jos de tot, cu acelaşi scris al medicului: “refuz internarea pe proprie răspundere”. Dar omu` meu nu refuzase nimic. Dimpotrivă, el era disperat şi speriat! Era departe de casă, noaptea, singur la Arad. Logic- cum putea el să refuze ceva pe-acolo? Baiu-i că nu citise ce scrie pe hârtia dată la semnat, a cărei primă parte era cu “cuvinte de doctori” şi abia mai jos- capcana cu “propria răspundere”. Mă tem că, în situaţia lui, nici chiar eu – medic- n-aş fi citit pân` la capăt ce semnez! Semnam orice, numa să nu mor. Bun.

Noaptea trece, vine dimineaţa. Și începe epopeea:

2. Du-te la Spitalul Municipal, la nefrologul în a cărui evidenţă eşti cu insuficienţa renală. Deci drum pe jos Judeţean- Municipal.

3. Nefrologul îl ştie bine, dar cheamă în consult chirurgul din Municipal. Normal.

4. Chirurgul din Municipal zice (pe bună dreptate) – eu sunt chirurg generalist, trebuie chirug cardiovascular, or acela e la Judeţean, adică de unde ai venit.

5. Drum: Municipal- Judeţean, înapoi. Chirurgul cardiovascular nu-i de faţă (si asta-i normal, că doară nu stă chirurgul la poartă, ca să-l aştepte pe omu` meu!). Cei din jur îl sfătuiesc să discute la Centrul de Dializă ce-i de făcut pe mai departe, fiindcă practic nu mai sângera.

6. Urmează drumul Judeţean- Dializă. Acolo i se zice că totuşi pansamentul ar trebui deschis în prezenţa chirurgului cardio-vascular fiindcă, la ridicarea pansamentului, hemoragia poate porni imprevizibil. (Între noi fie vorba, în prima seară, la mine la cabinet, am văzut eu însămi cum, ridicând pansamentul, artera arunca sângele jumătate de metru în sus şi stropea pe pereţi, deci îngrijorarea noastră şi solicitarea salvării nu fuseseră o fiţă!)

7. Drum Dializă- Judeţean. Chirurgul cardio-vascular este deja disponibil. Ascultă istoricul, priveşte pansamentul curat. Preferă să lase pansamentul pe loc încă 48 de ore şi zice că ar trebui întrebat la dializă dacă nu pot amâna cu o zi dializa, pentru ca deschiderea plăgii să fie totuşi temporizată. Era cu siguranţă o decizie medicală corectă DAR, exact ca şi medicii precedenţi, a trimis pacientul “să spună că a spus…să întrebe dacă…”. N-a pus mâna pe telefon să vorbească personal cu ceilalţi.

Or toată această epopee trebuia aranjată prin TELEFOANE ÎNTRE DOCTORI, susţinută de documente medicale parafate şi semnate, nu prin gura bolnavului.

7. Dializa l-a preluat, l-a si trimis acasă cu indicaţii concrete, i-a şi găsit o maşină să-l transporte.

Concluzie- DIN ACEST PERIPLU, PRACTIC, OMUL S-A ÎNTORS ACASĂ CU O SINGURĂ HÂRTIE, CEA DIN PRIMA SEARĂ- ORA 23, CUM CĂ SEMNEAZĂ CĂ REFUZĂ INTERNAREA, PE PROPRIE RĂSPUNDERE. A fost, bietul asigurat, singurul care şi-a asumat ceva cu semnătura, SINGURUL CARE RĂSPUNDEA DE CEVA în toată această nebunie!

În rest toţi (nu puţini!) “au zis că… să-i zică altui medic… că ei au zis că… şi să întrebe dacă nu…”

Dacă omul ar fi fost găsit fără sânge, rece, sub un copac, nimeni nu era vinovat. Probabil nimeni nici nu şi-ar fi amintit exact despre ce vorbim. Noroc că bolnavul “a semnat că refuză internarea PE PROPRIE RĂSPUNDERE”. Mama ei de răspundere, zău aşa!

Specific că toţi protagoniştii poveştii sunt medici EXTREM de buni, profesionişti de vârf pe specialitate. Dar au fost incapabili să armonizeze cumva sistemul, să se vadă verigă a unui lanţ trofic în care nu eşti singur! Fiecare se vedea separat, doar pe sine şi mă tem că ăsta-i de fapt cel mai mare bai al sănătăţii în România, mai mare chiar decât subfinanţarea.

Nu că eu aş fi fără pată- (precis greşesc şi eu!), totuşi mi-am exersat destul de viguros preocuparea faţă de “medicul celălalt”şi faţă de “omul din spatele bolnavului”. Evit să-i bag în clinci. Mă îngrijesc să ofer în scris sau telefonic informaţiile de care ştiu sigur că este nevoie pentru ca ceilalţi să-şi facă treaba. Nu uit că sunt verigă a unui sistem şi că orice ezitare a mea poate destabiliza lanţul în defavoarea pacientului. Mă pun mereu în locul  celorlalţi.

De aceea, în seara fatidică, înainte să urc în salvare pacientul hemoragic, i-am tras rapid copiile xerox  ale ultimelor documente din fişă, ca să ştie urgentistul cat mai multe despre acest caz complicat. (Nu mai comentez că pentru asta a trebuit să am copiator în dotare- fără să mă oblige contractul CAS şi nici că prezenţa mea în cabinet era din timpul liber, neplătit, nu din gardă.)

Am notat apoi pe o hârtie, asumat cu parafa, ce s-a întâmplat în ultimele ore. Am cerut mamei bolnavului să-i aducă rapid de acasă punga cu toate medicamentele pentru tensiune, ştiind precis că spitalul nu le va avea. M-am asigurat că are buletinul la el, haine de schimb şi apă pe drum. Pierduse sânge, urma să-i fie sete.

Sunt gesturi nemedicale, doar de organizare, pe care le fac deja din reflex, dintr-un elementar respect pentru colegii doctori la oraş, dar şi de dragul haşmaşenilor mei pe care-i vreau bine rezolvaţi… mai ales că nerezolvaţii tot la mine se întorc să ceară ajutor şi-atunci tre s-o iau de la capăt!