În primii doi ani de facultate, noi fetele mediciniste făceam şi armată. Boon.

Începând cu faptul că ţinuta mi se părea ridicolă, nu „mă prindea”, (aş fi inventat nişte uniforme mult mai sexi şi mai lejere), continuând cu faptul că îmbrăcatul era dificil, tot acest demers fusese împotriva logicii mele.

Aveam, printre altele, o manta lungă de iarnă, extem de grea, cântărea cam cât cântăream eu şi, fără exagerare, nu ţi-o puteai îmbrăca singură. Or eu nu eram la cămin cu fetele, eram singură-n apartament, deci (JUR!) în dimineţile de iarnă cu armata-n orar, coboram în faţa blocului pe trotuar, să rog un trecător să mă ajute să îmbrac mantaua. „Mantăi” era pluralul folosit masiv.

Lecţiile de tactică militară ni le preda tovarăşa locotenent major IF. Din acele lecţii, de exemplu, mi-a rămas în memorie poezioara „sarin – soman – tabun- iperită – levizită – azot iperită”. N-am mai controlat acu` cu Google dacă le spun bine, am reprodus exact ce mi-a rămas în cap.

Mi-a mai rămas în cap lecţia “Camuflajul”, predată într-un amfiteatru unor viitoare doctoriţe, deci alfabetizate… până la proba contrarie…

Zicea tovarăşa locotenent major ceva de genul:

-Fetelor! Există situaţii când soldatul e nevoit să se mascheze, ca să nu fie identificat de duşman… blabla… atunci, el îşi pune-n cap frunzuţe şi crenguţe şi „se dă” că-i tufă sau copac. Acest procedeu tactic se numeşte, fetelor,… CAMUFLAJ. Da, CA-MU-FLAJ! repetă tovarăşa cuvântul „complicat”, pe care apoi îl scrie pe tablă cu creta, îndemnându-ne să-l copiem în caiete.

De undeva din spate, rânjind, Otilia gândeşte:

-Să mori tu? Noroc că am ajuns la Cluj la medicină, ca să aflu ce-i acela camuflajul, altminteri n-aş fi ştiut. Bine că mi-l şi scrii citeţ pe tablă!

Spumeg, fierb în mine:

-Beey, pentru asta ne ţii aici? Ne crezi cretine? Păi eu cunosc termenul ăsta de la cinci ani!

Cu o meclă arogantă, mă ridic în picioare, prinzând un moment de pauză în discursul înflăcărat al tovarăşei:

-Tovarăşa LM! Ce se întâmplă dacă soldatul e aşa de bine camuflat încât un câine îl confundă cu un copac?

-Hăhăhăhă, sala râde, fetele-s mulţumite, însă tovarăşa m-a luat deja la ochi, de impertinentă.

Începe un război rece între noi două.

Are mereu în jur vreo două-trei fete oportuniste care-i cântă-n strună şi râd – în pauză – la bancurile ei nesărate, dar ştie clar că slăbuţa aia cu păr scurt (eu) trebuie anihilată. Slăbuţa nu se dă pe brazdă deloc, strică sistematic orele şi devine, pentru tovarăşa, o bombă cu ceas întârziat. Mai ales că, “tactic”, n-are ce-i face!

Slăbuţa începe să lipsească de la orele de armată, acumulează absenţe periculoase pentru cariera ei de viitor medic.

Într-o anume zi, lipsiseră mai multe fete şi este chemat Șefu` Mare, colonel sau ce-o fi fost, ca să restabilească ordinea. Colonelul, care trona la catedra amfiteatrului, ne vorbeşte despre datorie, patrie, dăruire, prezenţă, implicare. Apoi ia lista neagră cu absentele de la ultima oră şi, pe rând, cere explicaţia absenţei.

-Popescu Maricica?

-Mi-a murit bunica.

-Ionescu Violeta?

-Nu mi-a sunat ceasul.

-Păsculescu Aura?

-Am avut pneumonie etc.

-Chiran Otilia? (adică eu).

Cu un ton care inspiră milă, deloc obraznic, ca unui tată:

-Mi-a venit ciclul şi mie îmi curge tare. Nu pot sta în picioare, credeţi-mă.

Pauză lungă. E-n clinci, l-am derutat. Îşi drege niţel vocea, el nu e medic militar, e învăţat doar cu băieţi, nu ştie să se descurce cu fetele. Îşi drege, deci, vocea:

-Mda. Desigur. Noi nu suntem absurzi. Voi, domnişoarelor doctor, nu sunteţi băieţii de la trupă, dar când aveţi astfel de probleme fireşti, umane, să-i raportaţi tovarăşei locotenente situaţia, ca să ştie.

-Nu pot raporta dinainte, fiindcă am ciclul neregulat… te şi miri când poate să vină…

-Mda. Să ne menţinem însă într-o atmosferă bună, zic! aruncă el ameninţător.

În pauză adun ovaţiile fetelor, le răcorisem, DAR!! Șefu` Mare mă luase la ochi şi el, de impertinentă, după replica a doua. Pe prima o muşcase.

După vreo patru absenţe, la care nu mă mai întrebase în plen de ce, fiindcă risca să-i spun că tocmai am avortat, îi trimite tatei, la Satu-Mare, o carte poştală prin care îl invită la data de… , la ora de… , la Cluj, ca să rezolve SITUAȚIA MEDICO-MILITARĂ a fiicei domnieie sale, care a întrunit un număr de 20 de absenţe la armată. (Adică 4 ture a câte cinci ore, nu c-aş fi lipsit eu chiar de douăzeci de ori). Cartea poştală e pusă, de poştaş, în bloc, pe caloriferul din hol şi tot blocul poate citi nestânjenit cum pe Chiran îl cheamă deja la Cluj, c-o dau ăia pe fiică-sa afară. Și ce fată cumine a fost ea, cât a fost acasă! Ascultătoare, cuminte, premiantă.… săracii părinţi, uite ce au păţit cu fata!

Tata nu mă sună, deci eu n-am habar de misivă. Mă lasă-n pace, dar „mi-o trage” de la distanţă, în ciuda opiniei mamei care îl trimitea insistent la Cluj, ca să descurce iţele. Să nu mă dea afară de la şcoli şi să mă strunească el, corespunzător intenţiilor de carieră.

Tata redactează, la rându-i, o scrisoare adresată colonelului, una al cărei conţinut încerc să-l reproduc din memorie, nu identic, măcar atmosfera ei, iar tata, citindu-mi blogul, va confirma dacă m-am apropiat de original.

Stimate tovarăşe comandant, cu regret vă înştiinţez că am luat notă de situaţia fiicei mele. Noi, părinţii, ne-am străduit, cât timp a fost  acasă, pentru educaţie  şi rezultate bune  şcolare. Aşa am trimis-o la Cluj. Atribuţiunile mele de serviciu nu-mi permit să lipsesc pentru asemenea motive. Pentru greşelile subordonaţilor mei, eu fiind medic veterinar, nu obişnuiesc să chem părinţii, ci iau măsurile legale care se impun. În consecinţă, dacă fiica mea a încălcat grav regulamentul militar, dumneavoastră veţi aplica sancţiunile meritate. Cu respect…

Colonelul vine, pe durata convocării, afară la Pădurea Hoia, (era înaintea sesiunii de vară), ne adună-n careu şi citeşte cu voce tare scrisoarea, eu habar n-aveam că-i a tatei, până la semnătură. Nici că-i vorba de mine. Rânjeam superior, ca de obicei.

NIMENI n-a dedus din lectura colonelului morala, dacă e de bine sau de rău faptul că tata a procedat aşa, cert e că n-am păţit nimic, în afara sfatului să nu mai lipsesc. Iar azi sunt medic (şi sublocotenent în rezervă, draga dă mine!)

Cred că misiva colonelului aparţinea ciclului “Dacă nu te potoleşti, te zic lu tac-tu”, lucru care prin anul întâi cam la toţi studenţii era cel mai nasol, să-i cheme pe părinţi şi să te pârască… atunci când nu se mai descurcă ei, vorba tatei!

EPILOG. Sigur că după, când am ajuns acasă, tata mi-a zis că eu sunt trimisă acolo să fac carte, că nu-i pasă de-mi place armata sau nu şi cum percep eu intelectul locotenentei şi că, dacă pentru diplomă, curicula va cere să mănânc rahat, FIX aia să fac, fără alte comentarii. Și PUNCT. Și să nu se mai repete!