Din ciclul „Cititul nu dăunează grav sănătăţii”

                              „Sârme şi portocali”, de Delia Oltea Rusu

Editura „Herg Benet

părerea mea, la cald

N-am auzit niciodată de Delia Oltea Rusu. Am luat cartea „Sârme şi portocali” la grămadă, aşa cum obişnuiesc să fac săptămânal. Deschid site-urile specializate în vânzări de cărţi, aleg scriitorii străini care mă interesează, adaug în coş, apoi poposesc şi la scriitorii români, fiindcă urmăresc fenomenul scriiturii româneşti cu interes. Este o bucurie să citeşti cărţi scrise în propria ta limbă, cu toate subtilităţile, sugestivitatea şi sinonimia aferente.

Aflu că „Sârme şi portocali” este romanul de debut al Deliei Oltea Rusu, în care autoarea îşi descrie experienţa de român emigrant din primii ani de după Revoluţie; nu orice emigrant însă, ci emigrantul intelectual, sărăcit în propria patrie şi pustiit sufleteşte de condiţia precară a dascălului român, marginalizat şi prost plătit, copleşit de facturi şi griji pământeşti şi îndepărtat iremediabil de preocuparea superioară firească a profesorului de carieră. Emigrantul apăsat nu doar de poveri materiale, ci şi sufleteşti, fiindcă nici o mamă nu va putea trece vreodată peste moartea primului său copil, cei doi care i-au urmat având în sufletul acesteia strict locurile lor, fiind imposibil de umplut un spaţiu din care a fost smulsă cândva o inimă izvorâtă din tine.

Și a urmat plecarea. Destinaţia – Germania. Punctul terminus – pământurile plantate cu viţă-de-vie ale unui latifundiar cu comportament „hitlerist”, unde Delia experimentează munca pe brânci, umilinţa dusă la extrem, extenuarea fizică şi psihică, contopirea cu pălmaşii tuturor naţiilor năpăstuite de pe pământ, înhămaţi la aceeaşi căruţă cu ea, dependenţa de oameni cărora în alte circumstanţe este greu de crezut că le-ar fi cerut ajutorul (africanul Daniel), foamea cronică, urmată de pierderea mai multor kilograme, deznădejdea, dorul extrem (gândul la cele două fiice i-a dat putere în nenumărate rânduri), întunericul (a fost „uitată” şaptesprezece ore în mijlocul dealurilor cu viţă-de-vie de patronul  şovinist, pentru care orice muncitor al pământurilor lui era doar „un cetăţean de mâna a doua”, fără drepturi şi nevoi proprii). Cele trei luni de coşmar printre sârmele de viţă-de-vie au dat şi prima parte a titlului romanului, profund autobiografic şi lipsit de orice umbră de machiaj.

Convinsă că întoarcerea acasă, în orăşelul ei liniştit din Ardeal, la terminarea contractului epuizant, ar fi unica soluţie logică, hazardul a făcut însă jocurile altfel. Noua sa ţară de adopţie a devenit Spania (patria culegătorilor de portocale, de unde şi partea a doua a titlului), iar noul oraş, în care s-a şi naturalizat – Girona. De aici şi până la revenirea definitivă în ţară, autoarea a construit o înlănţuire impresionantă de evenimente, culminând cu întregirea familiei pe pământul spaniol, soţul său şi fetele emigrând şi ei pentru a fi toţi laolaltă, lupta pentru obţinerea în lanţ a unor slujbe umile, „la negru”, toate însă pentru realizarea dezideratului suprem de obţinere a dreptului legal de muncă, iar mai apoi, pentru a-şi demonstra sieşi, dar şi spaniolilor, deopotrivă, că nu este cu nimic mai prejos decât oricare dintre ei, dacă e vorba de obţinerea unei slujbe la care ar fi aspirat vreun nativ; ţel, până la urmă, atins cu succes.

Cartea Deliei Oltea Rusu pare scrisă „din voleu”. „Mingea” (aici cuvintele) a fost preluată şi expediată (în fraze) înainte de a atinge pământul. Totul se afla în mintea scriitoarei, ea neavând nevoie de construcţii fictive, speciale, pentru a-şi aşterne povestea pe hârtie. De aceea, scriitura este sinceră, lipsită de preţiozităţi, fără sofisticării şi pedanterii. Ar fi fost, de altfel,  inutile.

Am remarcat, la Delia Oltea Rusu – dincolo de coerenţă, curaj, sinceritate – şi un talent descriptiv real, survenit fie spontan („Nu aveau nici măcar muşte!” – descrierea curăţeniei nemţeşti), fie pe calea naturală a îmbrăcării unui loc sau peisaj în mantii stilistice speciale, care să le dea coloratură şi contur. („Sate înflorate, sub un cer mereu schimbător, foarte rar senin, aproape permanent ciufulit de nori pufoşi” – descrierea zonei din Germania unde şi-a găsit de lucru; „… în lumea mea mică şi prăpădită a intrat întreaga planetă, cu toate culorile şi mirosurile ei…” – descrierea modului în care autoarea a îmbrăţişat secretele culinare ale pribegilor alături de care-şi trăia exilul, din ţări precum Argentina, Uruguay, Chile, Venzuela, Columbia, Mexic, Ecuador, Maroc, Africa, Rusia, Polonia, Ucraina, Bulgaria etc.)

Mi-ar fi plăcut, totuşi, să se insiste pe anumite portrete. Să-i „văd” mai bine, cu ochii minţii, pe anumiţi protagonişti ai autobiografiei. Nu ştiu cum arată soţul Deliei, nici fetele, nici prietena Monica, nici mulţi alţii; ştim ce fac, nu şi cum sunt. Îmi dă speranţe însă, pentru orice viitoare apariţie sub semnătura Deliei Oltea Rusu, descrierea precisă a patronului firmei la care a lucrat pentru prima oară în calitate de angajată cu drepturi depline: „Un bărbat înalt şi suplu, cărunt şi frumos, cu o ţinută de lord englez, un gentleman cum rar mai vezi azi. Toată lumea din firmă îl trata cu „voste” (dumneavoastră), chiar şi cei care aveau 30 de ani vechime în firmă… Toată lumea din firmă îi purta un respect amestecat cu frică şi admiraţie, ştia pe nume fiecare angajat din firmă… Era spaima vieţii mele şi cred că-mi era la fel de groază de el ca de profa de mate din liceu.” Deci, se poate.

Am mai remarcat şi vreo şase cuvinte în care litera „a” a devenit, nejustificat, „ă” sau „â”, fără însă ca acest lucru să deranjeze sau să fie neapărat sesizabil. Orice editură însă, inclusiv „Herg Benet”, poate tinde spre „nici o carie”.

Cartea place. Se citeşte uşor şi este dovada vie a faptului că nu doar biografiile celebrilor prezintă interes. Poate incita la fel de mult biografia unui om simplu, dacă el se numeşte Delia Oltea Rusu şi a avut chemarea de a  reda  o realitate prin care au trecut milioane de alţi semeni de-ai ei. Într-un fel, Delia Oltea Rusu cuprinde, în „Sârme şi portocali”, destinele tuturor. Celebri, de-acum încolo.