Una dintre miliardele de norme, „legiuţuri”, rahaturi care mă guvernează, (atât de multe şi îmbârligate şi intersectate, încât sigur că nu le pot respecta pe toate!), este ceva obligaţie să am ceva contract cu o firmă de deratizare şi dezinsecţie. Asta la cabinet.

Faza faină-i că la noi, jumătate din timp ar trebui să fac dosare care să arate că respect legile, şi numa-n restul de timp să mai şi lucru!

Deci am ajuns la firma de deratizare.

Scopul iniţial al legiuitorului n-o fi fost rău, normal că nu-i bine să mişune şoarecii, şobolanii şi gândacii prin cabinete. Nici să examinezi pacienţii în jeg.

DAR. Ce te faci cu mine, de exemplu, care locuiesc perete-n perete cu cabinetul, am fobie (diagnosticabilă psihiatric) de rozătoare, obsesia curăţeniei şi m-am organizat astfel încât maximul ce se poate întâmpla e să intre, (pe uşa uitată 5 minute deschisă), vreun şoarece rătăcit, toamna. Cam o dată la doi ani. Iar atunci, tot satul intră-n alertă: „la doamna este un şoarece, trebuie prins!”

Atunci eu de ce aş mai hrăni o firmă DDD care never ever nu va face mai multe decât mine, chiar de ar veni la Hăşmaş, periodic. Prin absurd.

Hrănesc deja generos firma care ar trebui să ridice – transporte – incinereze „deşeurile” cabinetului! Adică punguţa mea zilnică cu 3-4 seringi utilizate şi cinci vătuţe cu spirt. Eventual un leucoplăstuţ şi un tamponel cu ioduleţ. Doară nu fac aici chirurgie! Dar, fără contractul acela, (acelaşi cu al unei morgi sau a unui chirurg care amputează membre), nu pot încheia contractul cu CAS.

Aşadar: între a mă lăsa căpuşată de firme cărora să le plătesc ştampila ca să “dau bine” la controale şi securitatea reală a cabinetului meu privind sănătatea clienţilor, se derulează bunul simţ al medicului/patron şi coerenţa legiuitorului. Care ar trebui să facă o DIFERENȚĂ CLARĂ ÎN LEGE, între o clinică universitară cu zece etaje şi un cabinet rural “depela” Hăşmaş. Să facă diferenţa dintre managerul care sunt eu pentru cabinet şi etajul trei cu cele zece „birouri personal” plus patru “birouri director” ale clinicii.

La mine n-ai ce deratiza, nici de pândeşti 3-4 zile cu cagula pe figură apariţia vreunui şoarece. Iar dacă, o dată la doi ani,  îl vezi cumva înaintea mea, (pe unicul şoarece speriat!), îi dă Gogu cu lopata-n cap. Sau femeia de serviciu, alertată de urletele mele, pune carton cu lipici în noaptea imediat umătoare. Dimineaţa, Jenucu intră-n cabinet înaintea mea şi apoi vine-n dormitor să-mi zică dacă s-a prins, că altfel eu nu merg la serviciu.

Clar?

Nu dă nimeni cu 10 kile de substanţe. Necum să completeze dosare, sau să conducă dube cu regimente de deratizatori profesionişti, ca la subsolul marilor spitale.

Și tare organizaţi şi fericiţi şi curaţi/securizanţi suntem! Mai mare dragul.

Deci.

Ar trebui să fiu singurul responsabil de curăţenie, deratizare, dezinfecţie etc. Să mă organizez bazat pe specificul propriu. Să răspund dacă apar nereguli. Să nu fiu sinonimă cu Policlinica Municipală Arad, în ansamblul ei.

Nicidecum să le achit, (unor companii inexistente pe teren şi pentu mine inutile), „ştampilele”.

Fiindcă nu mai am loc şi de ele: nici financiar, nici psihologic şi nici temporal.

Pot incinera singură + ai mei de aici. Și dezinfecta şi deratiza şi despăianjeniza şi tot! O facem bine, corect, la timp. La noi e lună/bec.

În schimb, în faţa controalelor suntem vulnerabili până la sinucidere. Din pricina legilor care permit asta.

 

Despre grijile şi angoasele şi revoltele medicului de familie, citeşte aici:

Practic, ce tot vor doctorii ăştia? Aude?