“Oh, tinerii de astăzi! Pe vremea mea noi eram altfel: eram educaţi, respectuoşi, noi nu făceam aşa ceva!”.

Nu o dată aţi auzit aceasta frază, copii fiind, apoi adolescenţi. Oare e adevărat? Oare într-adevăr pe vremea aceea totul era altfel, mereu în defavoarea tinerilor incriminaţi azi? Oare vârstnicii/adulţii care îşi amintesc nostalgic cât au fost ei de reuşiţi pe vremuri, n-or fi auzit aceleaşi vorbe din gura celor mai bătrâni decât ei?

Apologia a cât de reuşiţi erau cândva vârstnicii de azi, mă calcă pe coadă cumplit. Or eu nu sunt “puber”, sunt o „aproape vârstnică”. Și totuși… Sunt de partea tinerilor în această confruntare.

Păi, sexul se făcea exact la fel şi acu` şaptezeci de ani! Cel puţin acela standard. La fel se încălca opinia părintelui şi se mai căsătoreau oamenii cu cine le venea, în ciuda tuturor. La fel se înşelau soţii între ei, la fel resimţeai gelozia, la fel bârfeai, la fel minţeai. Sigur că toate acestea aveau o altă coloratură, fiindcă alta era şi istoria. Faptul că adulterul se petrecea la lumina lămpii de petrol şi fără CD-ul cu muzică lascivă, pe căpiţa cu fân şi nu la motel, nu făcea adulterul de modă veche cu nimic mai “serios”, sau mai “decent”.

Anumite reguli s-au transformat, dar nu neapărat s-au degradat.

De exemplu, azi, neascultarea habotnică, orbească, a părintelui nu este musai o lipsă de respect. Dimpotrivă, poate fi o atitudine inspirată. De ce? Pentru că uneori copilul înaintează în dezvoltare mai rapid, mai vioi decât părintele. Iar părintele poate să rămână încorsetat în trecut. Se întâmplă ca el să fie incapabil de „a se schimba odată cu schimbările”, în ritm alert. Și atunci neascultarea devine chiar eficientă pentru tânăr!!

Sau… că nu mai salută tinerii de astăzi (aşa cum o făceau pe vremuri, la drum de ţară, când dădeau bineţe fiecărui trecator). Probabil că nu. Dar nici vârstnicii de astăzi nu mai au aceeaşi simplitate blajină, sau acelasi fior de respect pentru copilul plecat de acasă la şcolile mari pe care el, vârstnicul, nu le-a făcut. Îşi dau cu presupusul în toate, îşi deschid cont pe FB, se situează habotnic în opţiuni politice argumentate ca porcu`, ferm convinşi că dreptatea e de partea lor.

Linia isteaţă, ca să nu-i spun deşteaptă, adaptată vremurilor noastre, ar fi aceea de apropiere între generaţii. Se cere un exerciţiu constant în a face loc, la aceeaşi masă, tuturor generaţiilor- bunic/părinte/puber/adult tânăr/copil mic. Fără ca vreunul să şadă acolo stresat şi din obligaţie. Iar ei să încapă împreună, să se înţeleagă reciproc, să râda cu poftă şi sincer la aceleaşi glume. Mai ales atunci când glumele sunt autoironice. Bunicul să nu urmărească avid tirul alcoolului din paharul adolescentin, (oricum, nepotul va bea mâine la club!), să nu dojenească micile vulgarităţi scăpate printre buzele liceanului, iar tânărul să asculte răbdător şi cald povestea din tinereţe a bunicii, chiar spusă a patra oară. Cândva o să-i fie dor de ea. Tare. Adică, să nu se simtă nici primul vânat, nici al doilea neglijat sau ridiculizat.

Este cazul ideal… zic eu.

Apropierea între generaţii se face cu efortul şi grija tuturor părţilor implicate. Este o construcţie în care toate cărămizile sunt importante. Nu vor avea loc la aceeaşi masă nici părinţii care o ţin inflexibil pe aia cu :“eheheee, pe vremea mea” (fiindcă, apropo tataie, de n-ai aflat, păi NICI NU MAI ESTE vremea ta!), dar nici fiii care se dezic de înţelepciunea şi izvorul părintelui, convinşi că doar băieţii din gaşcă, sau netul, sau crâşma dau adevăr vieţii.

Comutatorul care a declanşat acest text este un dialog din vara trecută cu cineva mult mai tânăr decât mine, pe tema nudismului. Un băiat de vârsta fiului meu, căruia îi sunt prieten. Ne-am contrazis uşor. După câteva fraze, eu am făcut ca dialogul să nu devină polemică şi l-am stopat cu umor. Puştiul era fan al nudismului la mare şi se mira că eu nu-s, cunoscându-mă deschisă la idei trăznite. Dar nu-s nici contestatar vehement. Am spus doar că nu m-aş simţi bine la plajă, în fundul gol, să-mi las mâna pupată respectuos de doctoul X fără chiloţi. Am spus că nu comentez, nu judec şi nu încerc să-l schimb. E OK. Pur şi simplu EU nu pot mânca îngheţată cu ţâţele goale (cel puţin nu la drumul mare!), în timp ce bărbaţii familiei prietene joacă volei pe nisip cu sulicelele stafidite zdrăngănind la serve. În concluzie: mie nu-mi place la nudism, nu mă simt bine acolo şi punct. Departe de mine gandul: ”pe vremea mea…”, fiindca astea se faceau şi pe vremea mea, iar eu le-am evitat. Am încercat şi n-a mers, m-am simţit tehnic inconfortabil. Başca eu dorm noaptea în pijama, niciodată în pielea goală, reminiscenţă din anii facultăţii mele la Bucureşti, am traversat ceva minicutremure pe-acolo, mă îmbrăcam la culcare ca să nu mă găsească a doua zi ăia goală pe sub dărâmături, în caz că vine cutremurul în somn şi să nu zică apoi lumea că am fost curvă…

I le-am povestit interlocutorului meu zâmbind, relaxat, fără să amintesc de puritatea decentă a generaţiei mele (aiurea!). Unora le place nudismul. Iar mie, dacă nu îmi place, îl evit. Nu-l judec şi nu deturnez fani.

Este un exemplu de cheie a toleranţei reciproce şi de atenuare a diferenţelor între generaţii. Puştiul la care mă refer continuă să mă viziteze, îmi face senin confidenţe zdrobitoare, fără să mă considere o babă demodată.

A priceput doar că nu agreez în câmp vizual, la plajă, puţici. Îmi zgârie retina.

Iar punând aşa problema, ştiu despre băiat mult mai multe decât mă-sa. Știindu-le, pot să-l îndrum eficient. Știu multe, fiindcă EL îmi spune, nu fac săpături. Îl sfătuiesc, fiindcă EL îmi cere părerea, nu i-o dau eu neîntrebată.

De ce nu le află oare mă-sa pe toate astea? Că nici ea nu se dă la nudişti şi sigur doarme tot în pijama, ca mine! De ce?

Fiindcă nu gestionează corect distanţa dintre generaţii.